În urmă cu câţiva ani, într-o seară mă plimbam singur în campusul de la Cernica şi mă gândeam. Era obiceiul meu de a-mi goli mintea şi de a mă raporta la problemele zilnice. Unul dintre profesori mă întâlneşte şi cumva de nicăieri îmi pune o întrebare: Eşti fericit? Deşi realitatea momentului era alta, răspund că da, tocmai pentru a scăpa de un rechizitoriu ulterior. Şi apoi am rămas singur ca să mă gândesc la planurile mele.
Mi-a rămas în minte acest episod şi l-am mai folosit ca unitate de măsură a unor perioade din viaţă. Şi am stat de multe ori să mă gândesc la acest lucru, fericirea. Toată lumea caută fericirea, fie că recunosc, fie că nu. Şi ceea ce este interesant este că nu este atât de uşor de găsit. Uneori, e uşor de confundat. O bucurie, o euforie de moment poate avea masca fericirii însă nu ştiu cât de mult s-ar califica. Mai există şi acel mit conform căruia cei mai fericiţi sunt şi cei care aleg să nu îşi dezvolte mult capacităţile cerebrale. Tind să nu-l cred în întregime, deşi fiecare mit are un sâmbure de adevăr.
Atunci ce-ar putea fi fericirea? Am putea să o înţelegem, să o definim şi cred că cel mai important să o gustăm? Oricât de fascinant sună posibilităţile unei dezbateri abstracte şi profund metafizice, realitatea este că vieţuirea ne e mai aproape de piele. Aşa că e mai de dorit decât un manual despre cum să poţi zâmbi fără să rânjeşti.
În explorarea de până acum a realităţilor cotidiene pot întrevedea două fericiri. (reale) Una este supranaturală, sau metafizică. Şi aici văd eu un rol important pe care îl joacă religia, credinţa în viaţa omului. Relaţia cu Dumnezeu şi toate coordonatele unui homo religiosus pot aduce ceva în plus în viaţa unui om. Desigur, aici poate interveni o lungă dezbatere despre religie, însă nu e locul aici. Ceea ce este cert este că poate exista aşa ceva. C. S. Lewis cred că rămâne faimos pentru conceptul de Bucurie pe care l-a expus în cartea sa Surprins de bucurie (recomand călduros!) şi care spunea că Dumnezeu ne lasă mici bucăţi de fericire în lumea asta păcătoasă pentru a ne bucura de ele. Şi ele se simt cumva străine şi plăcute.
Dar vreau acum să mă rezum, la cealaltă latură, fericirea naturală, să-i zicem, de dragul simetriei. Cum poate un om să fie fericit? Căutăm fericirea şi găsim de multe ori deziluzie. Ne putem toate speranţele într-un om, şi se întâmplă ca oamenii să înşele, să nu fie ceea ce aşteptăm. Luptăm pentru idealuri, vise şi viziuni utopice. Unele se frâng, eşuează, se transformă în ceva total diferit. Eşecul pare să survină şi din aceste încercări de a obţine fericirea.
Fericirea, poate, se găseşte când noi suntem cei care oferim, nu căutăm să primim totul. Ne punem pe noi în situaţia de a da fericire altora, nu de a fugi după fericire. Şi parcă mă contrazic cu ceea ce am scris mai sus, dar nu este aşa. Nu în totalitate. Dacă vom face asta, ne vom lega de ceva. O persoană, un vis, o speranţă. Şi uneori acele proiecte pot să devine nefericiri pentru noi, să ne aducă într-o stare mai joasă decât înainte. Atunci, trebuie să învăţăm că fericirea nu vin gratis, are un cost. Şi că uneori putem pierde încercând să facem binele şi să oferim noi fericirea.
Dar să privim partea pozitivă. Fericirea cred că poate avea un sinonim parţial în împlinire, în mulţumirea realizării. Când ştii că altcineva o duce mai bine pentru că tu ai depus un efort, nu poţi ca tu să nu fii fericit. Lumea asta e cuprinsă de o depresie cronică şi tristeţea este împărăteasă. Însă trebuie să fie şi cineva care să spună că fericirea n-a murit şi încă poate fi descoperită. Fericirea vine din bine şi se înmulţeşte pe măsură ce este împărţită. Un paradox matematic, dar o realitate palpabilă. Trebuie doar să vrei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu