Orice autor poate avea o carte
mai slabă, o carte care să nu-ţi ofere aceeaşi plăcere a lecturii. Chiar şi cei
mai cunoscuţi şi abili scriitori nu reuşesc întotdeauna capodopere. Tuşele
literare sunt mai subţiri, dar rămâne ceva în urmă şi mintea poate fi lăsată cu
unele întrebări interesante, chiar dacă nu la aceeaşi magnitudine. Pentru mine,
nici chiar Asimov sau Frank Herbert nu au reuşit să pună înaintea cititorului
cărţi la nivelul Dune sau trilogia Fundaţiei.
Dar aici
vorbim despre Philip K Dick şi cartea sa tradusă în română evident la editura Nemira. O secundă ţin să
o răpesc pentru a menţiona felul potrivit în care s-a tradus titlul, destul de
complex pentru limba noastră. Am alergie la titluri traduse pe lângă şi Flow my
tears, the policeman said, ar fi putut fi o provocare, dar Nemira a reuşit să
treacă peste cu brio.
Subiectul cărţii se potriveşte
în canonul autorului. O supercelebritate tv se trezeşte într-o zi că este
invizibil, nerecunoscut de nimeni, cu toate că doar ieri avusese o audienţă de
milioane de telespectatori. De aici va
porni o poveste încălcită, apăsătoare printr-un viitor totalitar şi lipsit de
cea mai mică şansă de normalitate.
Comparativ cu alte cărţi ale lui
Dick, aceasta nu a reuşit să mă impresioneze la acelaşi nivel. Se pot găsi teme
preferate ale autorului (paranoia, birocraţia, controlul statal) dar e ceva
care lipseşte. Nu aş putea spune ce, dar nu e acolo. În plus personajele nu
sunt deloc agreabile, începând cu protagonistul şi până la cele secundare.
Alegerile lor sunt greşite de multe ori, nu au un îndreptar moral şi asta îi
face să se mănânce între ei a la Joker din The Dark Knight.
Nu ştiu cât de multe învaţă
Taverner la finalul poveştii. Recunosc, mă aşteptam la un alt final (cine a
citit îşi poate da seama) mai ales atunci când Buckmann înşiruie soarta
viitoare a inculpatului. Schimbarea a fost binevenită şi într-un fel oferă o
finalitate poveştii. Dick nu este cunoscut neapărat pentru poveşti cu final
fericit şi de aceea a fost puţin neaşteptat. Privind însă romanul în ansamblu,
trebuie recunoscut că un astfel de final era necesar.
După ce am stat puţin şi am
încercat să înţeleg unde voia să ajungă Dick, pot spune că mi-am dat un
răspuns. În roman, ca în altele opere ale sale, el prezintă ceea ce face cu
atâta maiestrie: oameni stricaţi, defecţi. Acel viitor nu poate oferi nicio
împăcare, nicio şansă la o viaţă bună. O anume tuşă nihilistă se resimte în
toate operele sale şi disperarea de multe ori este la ea acasă. Două momente
sunt excelente din punct de vedere literar în carte. Într-unul, una din
personajele pe care Taverner le întâlneşte îşi prezintă ideile sale despre
relaţii şi finalitatea lor. Celălalt este penultimul capitol, scris simplu, dar
de impact. Şi prezintă ceea ce cred eu este durerea principală a acelor oameni:
singurătatea.
Lumea creionată este de asemenea
un plus. Citind cartea simţi o apăsare, un sentiment de beznă. Nimic nu este
luminos, fericirea este de-o clipă şi totul pare să se întoarcă împotriva ta. Personajele
sunt pierdute, nu înţeleg nimic şi speranţele lor sunt năruite într-o clipă,
asta dacă nu sunt exploatate de către alţii. În această mare de întuneric însă,
autorul lasă să se strecoare o rază de speranţă. Vaza dovedeşte că se poate
obţine şi ceva bun de la viaţă. (cine citeşte să înţeleagă)
Aş recomanda cartea altcuiva? Nu
ştiu exact. Nu cred. Trebuie să ai un stomac tare ca să treci prin ea, mai ales
datorită unor comportamente ale personajelor care sunt total neortodoxe şi care
ar convinge pe mulţi să renunţe. Dacă vrei să citeşti Philip K Dick, poţi
încerca unele din cărţile sale mai renumite şi care pot fi mult mai
satisfăcătoare. În cele din urmă, putem doar să privim spre viitor şi să ne
gândim dacă Nemira va mai publica din cărţile autorului, mai ales în primă
ediţie cum a fost această carte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu