Plecând de la faimosul cântec al Tinei Turner de pe coloana sonoră a
filmului Mad Max: beyond thunderdome și de la o recent apărută carte vom vorbi
despre Eminescu. Deși nu atât de mult.
Mai mult despre ce nu înseamnă Eminescu. Despre ce a fost făcut de alții
Eminescu să fie. Despre umbra și fantoma lui Eminescu, un spectru care a stat
deasupra culturii românești din timpul vieții sale și până în fadele noastre
zile.
Pentru a nu câștiga concursul
poți-spune-numele-Eminescu-în-toate-propozițiile-pe-care-le-scrii, voi spune
mai clar despre ce e vorba. Este vorba
despre volumul publicat de către Lucian Boia la editura Humanitas și care
tratează tocmai aceasta, mitul…poetului național.
Cultura românească s-a învârtit
în jurul lui Eminescu, l-a reinventat pentru a reprezenta cât mai bine durerile
și împlinirile veacului (sau spiritul vremii într-un cuvânt). A fost
transformat într-un etalon, într-un ideal. Într-o speranță. O îngemănare a
tuturor energiilor creatoare românești adunate într-un nume. Oricât de bine ar
suna, oricât de profund ar părea și oricât de dornici am fi să ne predăm în
mâinile unui asemenea Prometeu în piele de muritor, e prea bine ca să fie
adevărat.
Unul din romanele care m-a
însoțit din adolescența mea este Dune,
o space opera în care personajul principal ajunge la un moment dat să fie
transformat literalmente într-un mit. Și cum aceasta ajunge să-l schimbe pe el
și felul în care trăiește. Desigur, sunt multe alte teme incluse în acea serie,
dar ideea unui om devenit ideal este fascinantă. Și ar merita explorată.
De ce au oamenii nevoie de astfel
de exemple? De ce a fost nevoie ca Eminescu să fie urcat pe un piedestal mai sus
decât oricare alt autor român? De ce unii oameni cred încă în faptul că el a
fost un geniu atât de iluminat încât a precedat teoria relativității, de
exemplu? Că a reprezentat un pericol atât de mare pentru Austro-Ungaria încât a
fost nevoit să fie lichidat ca urmare a unui complot?
Cred că nu putem trăi fără
asemenea personalități. Altfel Hollywood ar da faliment. Și autorii de ficțiune
ar muri de foame. Ce s-ar face ei fără un Napoleon, Beethoven sau chiar Jules
Verne? Personalități care datorită unor
anumiți factor ajung să transcende propria lor condiție. Să intre în mentalul
colectiv. Nu știu câtă lume ar putea măcar să explice în două cuvinte teoria
relativității, dar oricine știe posterul acela cu Einstein scoțând limba. Nu-i așa că e mult
mai interesant să știm picanterii despre viața amoroasă a lui Napoleon decât
despre victoriile sale militare?
Ne place să vedem oameni care
sunt mari, dar suferă ca noi. Și apoi ne plac oamenii care devin în timp niște
faruri, niște călăuze. Care pot fi mai buni decât putem fi noi vreodată. Ne
putem lăuda cu ei. Putem arăta înspre ei și putem spune că ne curge același
sânge în vene. E vorba și despre puțin hubris, o mândrie că și noi avem, și noi
putem. Nu neapărat ca individ, dar măcar
ca nație. Uite cine a ieșit din rândul nostru. Și nu trebuie el să fie neapărat
ultimul.
Eminescu însă a devenit un mit
par excellance. O entitate așezată într-o realitate paralelă, demnă de miturile
antice. Un arhetip de-a dreptul. Cel puțin așa a fost în timpuri trecute. Când
a definit epoci și a fost definit de curente. Am căutat ceva care să ne facă să
ne simțim altfel. Altfel decât niște simpli muritori de foame. Poate să ne
simțim și altfel decât niște simpli muritori.
De aceea am avut nevoie de Eminescu. Pentru că el a putut să ne ofere o
cale dincolo de noi înșine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu