E greu să stai liniștit în
mijlocul unor asemenea știri. Să îți ții capul pe umeri, să mai ai încă
impresia că totul se desfășoară încă bine. Că avem de toate. Adevărul este că,
din păcate, timpul bun, de pace și respirație istorică început poate din anii
90 se cam apropie de încheiere. Istoria întotdeauna alternează între aceste
două coordonate, pacea fiind frântă de această constantă a spiritului uman,
violența.
Orice persoană care citește
asemenea știri nu poate rămâne impasibilă. Când zeci de persoane își găsesc
finalul într-un mod atât de tragic într-o noapte pe care nu puteau să o vadă
decât o simplă noapte de vineri. (poate unii în glumă și-au amintit că e vineri
13) Dar gluma nu a apucat să fie degustată până la capăt. În acea zi întradevăr
s-a întâmplat ceva catastrofal. Au murit oameni.
Românii inimoși cred că vor
dezvolta o anumită teamă, un complex legat de serile de vineri. Deja în așa
scurt timp să fie martore la atâtea morți. Ți-e și teamă să te gândești dacă
săptămâna viitoare se mai poate întâmpla ceva asemănător. Și cumva tind să
vreau să-l contrazic pe Stalin cu faimoasa lui vorbă cinică: o moarte e o
tragedie, o mie de morți, o statistică. Deși de la un timp moartea ne
desensibilizează, contează și cine face numărătoarea. Care părinte, frate,
prieten ține creionul în mână.
În fața unor asemenea acte nu se
poate reacționa decât într-un fel. Prin ajutor. Spuneam că rasa umană este
înclinată spre violență, spre cruzime și spre demonstrarea unui punct de
vedere, chiar dacă acela necesită moartea a peste 140 de persoane. E plata în
ramburs a unor alte acțiuni. Karma via Kalașnikov. Și mai sunt unele persoane
care consideră că vorbele lui Isus sunt expirate. (Dacă cineva te lovește peste
obraz, întoarce-l și pe celălalt, Matei 5:39) Așa că ne vom mai trezi cu arme,
morți și breaking news și în anii ce vor urma.
Cred că din păcate am trecut de
stadiul de martori șocați. În care stăm, ne oprim în loc și pur și simplu
plângem. Lăcrimăm pentru suferință. Nu să simțim imediat nevoia să postăm ce ar
trebui să ne doară. Ci să privim înspre inima noastră și să o lăsăm să fie
inimă. Să mai știe să plângă și fără hashtag. Ne mor frații de carne și noi nu
putem decât să dăm un like. Hai să învățăm să mai fim oameni până nu ne înghit
de tot mașinile…
Și să uităm măcar odată
numărătorile, statisticile și analizele. Un incendiu acolo, un cutremur
dincolo, atentate în centrul lumii… Ajungem chiar să ne bucurăm de astfel de
evenimente. De parcă am avea dreptul să o facem. Cu toate că aceste lucruri
indică spre ceva, nu ar trebui să păstrăm liste alfabetice și să le fluturăm de
fiecare dată când avem ocazia. Ne bucurăm pe seama suferinței altora. (deși
chiar Isus spune de mai multe ori dar sfârșitul nu va fi atunci…)
Ce putem face? Acum când vor
începe tiradele, când neobosiții vor striga din nou că religia este rea, spală
pe creier și pune arme în mâinile copiilor ce putem face? Să arătăm că nu este
așa. Că vina este a celor puțini care vor totul. Că religia curată vindecă,
scoate puroiul și împacă oamenii. Că îmbrățișează. Că se pătează de sânge și că
îl donează dacă este nevoie. Că ea face transplant de inimă, pentru că în
interiorul ei bate inima unui Dumnezeu ce își vede copiii uciși în cinstea unor
idealuri pervertite.
Este timpul să facem ceva. Atâta
vreme cât mai spunem că suntem urmașii Tâmplarului, e timpul să ne aducem
aminte că avem de făcut ceva cu lumea asta. Avem de spus un mesaj. Că pacea
vine, dar nu aici. Că va fi bine, dar nu aici. E timpul să o facem acum, căci
mâine s-ar putea ca nebunia să ne apară în pragul casei și degeaba sărim în
fața gloanțelor eroic. Oameni ne vor aplauda ca pe niște bravi soldați
necunoscuți. În loc să plângă niște prieteni ce și-au dat viața pentru frații
lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu