Uite o carte despre
care întradevăr se poate spune că nu este pentru cei slabi de înger. Cu
siguranță că nu oricine poate să citească acest volum stând la masă și
delectându-se cu o gustare. De ce? Datorită premisei morbide ce stă la baza
cărții.
Joseph și Celice, doi
profesori de zoologie vor să rememoreze scena primei lor întâlniri avute pe o
plajă dintr-un golf plin de amintiri. Tot acest peisaj și pânză a amintirilor
va fi însă însângerată dramatic de propria lor moarte, de mâna unui hoț care îi
ia prin surprindere. Un al treilea personaj al cărții este Syl, fiica lor, o
femeie în derivă, înstrăinată de părinți și având asupra ei eticheta ratării.
Ea va trebui să treacă prin toate stadiile emoționale până la clipa în care va
ajunge față în față cu sumbra realitate.
Totuși, vedeta și principalul
punct de referință al cărții este descrierea celor doi. Post mortem, desigur.
Felul în care ne sunt prezentate cadavrele lor, în descompunere, în
putrefacție. Felul în care viața marină aflată la fața locului reușește să
distrugă ceea ce în urmă cu mai puțin de o săptămână au fost două persoane și
să le retribuie naturii.
Aici este sufletul
cărții și aceste descrieri sunt umplute de determinarea autorului de a arăta
moartea ca un simplu proces, urât, umilitor și deloc special. Cadavrul nu este
pudrat, nu este cosmetizat ci este lăsat în ochii cititorului pentru a putea fi
văzut în toată splendoarea lui. Nu este scris doar pentru a șoca, pentru a
produce repulsie, ci doar pentru a aminti omului în general că aceasta va fi
soarta sa.
În afară de aceasta
restul cărții este destul de banală și nu iese în evidență. Sunt demne de
remarcat unele reflecții la adresa morții și încercarea de a reconstrui relația
dintre cei doi soți. Oferă o perspectivă fascinantă a ideii de iubire, la multă
vreme după tinerețea zbuciumată. Ce mai rămâne după? Cum mai pot ține la o
persoană care arată așa?
În ceea ce o privește
pe Syl, este un personaj evocator prin lipsurile și temerile ei, și printr-o
asemănare cu mama ei. Un tablou imperfect, o moștenire a celor doi dispăruți.
Chiar dacă autorul la un moment dat realizează că tot ce au lăsat în urmă va
dispărea, fiica lor le va purta în gene emoțiile, durerile și resentimentele.
Cartea nu oferă nici
măcar o notă de optimism. Nu poți închide cartea având zâmbetul pe buze. Și nici
nu cred că acesta era scopul. Ne aduce aminte de natura noastră finită, de
efemeritatea vieții și de predispoziția noastră de a dezamăgi. În încercarea de
a descrie moartea pur și simplu ca un fapt al existenței, o dezbracă de orice
aură specială, de intervenția unei Ființe superioare. Ce să caute un Dumnezeu lângă un cadavru în putrefacție?
Nimic nu se pierde, doar că totul se uită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu