E greu să te apropii de operele mari. Cred că e și mai greu să le critici. Unii o fac cu ușurință, sperând poate să obțină un capital de imagine. Știi tu, tipu ăla care a zis că Mizerabilii e o prostie și Cei trei mușchetari e pentru oameni inculți. Ajungi pe radar mult mai ușor cu astfel de atacuri kamikaze la adresa unor cărți care de voie de nevoie au intrat în patrimoniul umanității. Adică n-a fost la o ședință administrativă la blocul 3, scara B din Ferentari unde s-a hotărât că Memoriile lui Hadrian sunt o capodoperă sau că Anna Karenina va avea aceeași greutate peste deja un secol și ceva.
Probabil, (de fapt, mai mult ca sigur) intervine și o notă de subiectivism. Cum citești cartea (în metrou, autobuz, pe scaun, sub masă, în poziția cocorului sau la toaletă), cât timp îți ia, ce stresuri mai se înghesuie în minte (examene, rate, femei, slujbă, hobby-uri ș.a.) și vârsta (plus pregătire intelectuală) la care o citești.
Deci se înțelege până acum că nu am fost atât de impresionat de Idiotul? Simt că am comis un sacrilegiu și mi-e și teamă să dau o notă pe Goodreads. O să mă bântuie decizia aceea sau măcar fantoma lui Dostoievski...
Așadar, e Idiotul un roman prost? Nici pe departe! Mediocru? Nici atât. Lung? Oh, Doamne! Pardon, nu asta era direcția de mers. Credeam că după ce am finalizat toate paginile Războiului și al Păcii aș avea o treabă ușoară cu 682 de file (ediția Polirom Top 10+). N-a fost chiar așa. Trei zile am trudit, turnând cărămidă peste cărămidă pentru a obține acest măreț succes burghezo-moșieresc.
Dar care este părerea mea. În scurt, pentru că totul este lung în cartea asta. Unu: e o carte întunecată. Serios, vorbind, mă așteptam la un final, fie luminos, fie tragic. N-a fost niciuna și cred că tocmai d-asta este și mai rău (No spoiler). E un final bittersweet și dacă mă voi gândi mai mult la el probabil că mă va îngrozi și mai mult.
Dostoievski își merită totuși renumele. Scriitura sa este magnifică pe alocuri. Are fraze, momente de geniu și pe deasupra creează situații neașteptate. De multe ori nu te poți despărți de carte pentru că vrei să știi cum se încheie criza. Personajele sunt destul de bine creionate. Problema mea, pentru toată literatura rusă fluviu (TM Sturza) este că de multe ori fiind din același mediu social mi se par interschimbabili, cu puține trăsături personale. Așa că am momente de confuzie întrebându-mă cine mai e și ăsta. Asta poate fi doar din cauza mea și a confuziei mele.
Da, mai sunt și temele care merită menționate, mai e și această privire panoramică în jurul Prințului, personajul principal și care oferă o bună imagine a Rusiei începutului de secol. Da, e foarte interesant și uneori îmi făceam unele comparații cu Întoarcerea din Rai a lui Eliade, din perspectiva personajului principal îndrăgostit de două femei. Deși rezultatul final n-a fost neapărat același, a fost la fel de...definitiv.
Dar, ca să trecem la dureri, e atââât de lung! Și nu asta e problema (momentan), Frații Karamazov e și mai lung. De prea multe ori acțiunea e deturnată de detalii care nu au mare importanță. Da, sunt povestiri, sunt intercalări care te ajută să înțelegi mai bine situația, îți oferă parabole asupra acțiunii. Dar sunt și multe momente "dramatice" specifice literaturii timpului care distrag atenția. Într-un anumit punct așteptam o rezolvare însă povestea o ia în cu totul altă direcție și stă destul de mult acolo. Când revine aproape uiți despre ce era vorba.
S-ar putea ca asta să fie durerea mea principală. Întreruperi fără sens, discursuri mult prea patetice și de prea multe ori sforăitoare, intercalări și depărtări de la subiect care pot să îți distragă atenția și să pierzi esențialul. Lipsește-te de astea, și ai avea un roman mult mai bun. Ceea ce mă bucură este că în lista mea personală, Mizerabilii încă rămâne the best. În concluzie, îl lăsăm pe Dostoievski în panteon și fugim mâncând pământul? Da de unde. Mă simt puțin masochist literar. Luni încep Crimă și pedeapsă. :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu