S-ar putea să fiu nevoit să-mi retractez puțin din fervoarea postării trecute. Poate că am fost prea dur cu Idiotul, sau am scos în evidență cele câteva părți negative. Oricum, cartea este bună și merită citită. E o capodoperă. Ok, am terminat cu asta.
Ce e mai bun decât Idiotul? Păi, Crimă și pedeapsă, evident! Doamne, ce rușine mi-e că au trecut atâția ani fără să pun mâna pe cartea asta. E colosală de-a dreptul. Și recunosc că încă n-am perceput-o la întreaga valoare. Și ăsta este un lucru bun. Dacă o citeam acum câțiva ani, într-o mai mare imaturitate a minții, n-aș fi apreciat-o atât. Și nu prea poți să apreciezi destul o asemenea carte.
Deci, ce s-a schimbat în atitudinea mea? Sau poate scrisul domnului Dostoievski? În mod paradoxal Idiotul este scrisă după Crimă și pedeapsă (pentru datare exactă, folosiți Internetul).Și totuși e mult mai profundă, deși unele teme se întâlnesc în ambele cărți. Nu mai există devieri fără sens. Dramatismul ăla exagerat mai e prezent, dar într-o doză mult mai mică.
De fapt, narațiunea este una întunecată. Studentul Raskolnikov (spoiler pentru o carte veche de 151 de ani) o ucide pe Aliona Ivanova și pe sora ei în virtutea...unei teorii (deși lucruri sunt puțin mai mult de atât). De aici încolo lupta lui cu sine însuși. Ce să facă, mai ales că a dat-o în bară cu toată această faptă a unei lumi noi și crude ce domnește prin forță și raportarea la supraom.
Da, în mare parte e roman destul de polițist, un aspect neașteptat. Trebuie totuși să recunosc, capitolele în care Raskolnikov discută cu comisarul Porfir Porfirovici și în care se profilează un joc de-a șoarecele și pisica sunt printre cele mai bune. E un roman de minte în multe ocazii. De la încercarea lui Rodion de a se justifica motivându-și crima și până la dileme legate de noul tineret progresist din Rusia, apar o suită de ocazii în care cititorul să fie prins la nivel intelectual.
Hm, să amintim și personajele. Raskolnikov, cel care va crește ca personaj apare la început ca fiind un om închis, puțin labil și deloc în căutarea unor relații cu alți oameni. Irascibil și încăpățânat, luptă pentru ceea ce știe că e bine. Se ceartă cu mama și sora lui care vin la Petersburg pentru o posibilă nuntă a Dunecikăi și explodează de mai multe ori în timpul discuțiilor cu comisarul de poliție. E de la sine înțeles având în vedere povara pe care o poartă și care apasă asupra lui tot mai greu.
Razumihin, prietenul său, e flamboiant. N-ai cum să nu-l îndrăgești și să te bucuri de concluzia poveștii sale. Comisarul e și el un personaj în sine deși apare fugar. Dunecika nu face atât de multe în carte (deși se descurcă la tras cu pistolul) fiind mai mult menționată abilitatea ei de a fi amazoană când trebuie. Lujin, posibil soț, în căutarea unei femei inferioare lui pe care s-o poată domina și în fața căreia să apară ca un salvator. Svadrigailov, apare și el în peisaj, devenind cu adevărat interesant spre finalul cărții când îți dai seama de caracterul său adevărat. Și nu în ultimul rând, Sonecika (sau Sonia. Sau Sofia. Sau alt nume pe care-l mai găsea autorul), cea care joacă rolul esențial în poveste pentru Raskolnikov, ca lumină în întunericul inimii lui.
Am luat-o prea larg. Câteva concluzii. Prima: citește cartea!!! Nu e nevoie să spun mai mult, nu degeaba e atât de recomandată și atât de actuală. Vorbește despre emoții umane profunde, despre decădere, despre dorința de putere și despre oameni simpli ce trebuie să trăiască într-o lume nedreaptă. La un moment dat mă gândisem că se putea numi la fel de bine Mizerabilii, deși titlul era deja luat :D Oricum, e o carte necesară, care te poate ajuta să înțelegi și să te înțelegi ca om.
Gândul final este despre finalul cărții (So, mega-spoiler. Glumeam. Parțial). De obicei mi-e greu să empatizez în cărți cu personaje care fac fapte reprobabile. Ca Alex din Portocala mecanică de care n-am fost legat toată cartea, până la capitolul final, când a fost umanizat pentru mine. Așa și cu Raskolnikov, un om destul de greu de înțeles. Și dacă îl înțelegi prea bine, te cam sperii. Dar finalul, cu el și Sonia, oferă o nouă perspectivă. Dragostea ei, bazată pe principiul creștin, va fi cea care îl vor ajuta să renască, după cum afirmă chiar Dostoievski la final. Dragostea lor e fascinantă pe atâtea nivele încât nici nu încep să dau din gură.
Rămâne un singur lucru: CITIȚI CARTEA! E prea bună pentru a fi ratată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu