Reacții calde din răceala muntelui. Recenzie-Muntele vrăjit, Thomas Mann

Cărțile mari produc reacții diferite. Autorii cei mai respectați de către critică și de lumea bună a literelor pot părea uneori de necucerit prin greutatea operelor lor. Sau mai rău, mediocrii sau slabi pentru propriul gust literar. Aceste etichete le-am plantat și eu de-a lungul anilor mei de cititor amator-profesionist. Pe cât de mult am iubit Mizerabilii pe atât am detestat Moby Dick sau La răscruce de vânturi. Dar acestea sunt niște extreme între pereții cărora se întinde o mare masă de cărți ce au urcat sau coborât în acest fals clasament. Și a venit rândul lui Thomas Mann.

Cum aș descrie Muntele vrăjit? Cea mai bună carte proastă pe care am citit-o. Probabil așa aș fi răspuns în urmă cu câțiva ani, dacă aș fi avut răbdarea de a o duce până la capăt. Odată cu înaintarea în vârstă te ții mai strâns de decretul de a duce la capăt o carte începută. Și sunt cărți mari pe lumea asta. Nu doar datorită renumelui, ci și datorită grosimii. Muntele vrăjit nu face excepție. Are peste 1000 de pagini. Eu l-am lecturat în ediția „de buzunar” a editurii Rao.

            Lăsând la o parte jocurile de cuvinte, să spun care a fost cu adevărat părerea mea. Nu diferă chiar așa mult de rezumatul de mai sus. Au fost momente în care cartea întradevăr trenează cât toată pista de schi de lângă sanatoriu. Altădată reușește să te surprindă cu o anumită idee sau cu o scenă emoțională. Deși, dacă e să o spun pe șleau, parafrazând alți critici, e un mare roman despre nimic.

             Da, cam asta. Nu există o acțiune propriu zisă. Un conflict există, o tensiune răzbate, dar nu există nicio rezolvare. Da, când vei termina romanul s-ar putea să ai impresia că te-ai urcat degeaba pe tomul nu-atât-de-vrăjit. E vreo problemă în asta? Absolut nici una.

                E o carte încântătoare. E o carte pe care trebuie să o trăiești. Ar fi ciudat dacă la un moment dat în timpul ascensiunii nu vei simți imboldul de a-ți lua temperatura sau de a-ți verifica termometrele de prin casă. Ipohondru dacă ești, e neapărată nevoie de un consult la plămâni. Deși, magia s-a destrămat demult și frumusețea rămâne doar pe paginile cărții.

                Privim povestea prin ochii lui Hans Castorp, un tânăr student aproape inginer, care vine în vizită la vărul său Ioachim pentru trei săptămâni. Încă de la început toată lumea zâmbește condescendent la auzul unei asemenea șederi prescurtate. Cititorul curios s-ar putea aștepta la o turnură fantastică a la Stoker sau Eliade, dar povestea nu conține nimic supranatural. Totul este la fel de natural ca și descoperirea faptului că până și Castorp are o mică pată pe plămân și este nevoit să rămână în sanatoriu pentru o perioadă nedeterminată.

                Așadar, aș recomanda cartea spre lectură. Cu nespusă bucurie! E o carte incitantă, dar și introspectivă. Probabil că o temă importantă a sa este timpul analizat din mai multe unghiuri. Curgerea sa joacă un rol important în narațiune, de la depistarea rutinei unei zile până la acel delir pe care îl impune și care duce la o ieșire din timpul normal. (în final Castorp nu mai verifică calendarul și nici măcar nu mai poartă ceas la mână).

                Pe lângă aceasta, vorbește despre Europa. Povestea începe cu șapte ani înainte de Primul Război Mondial. Și acea stațiune este o mică uniune europeană în care sunt prezenți cetățeni ai ei de mai multe neamuri, statut social și credințe. Cu aceștia Castorp va intra în coliziune și îl vor duce la o maturizare și creștere în înțelegere a sa și a lumii înconjurătoare.

Fascinantă este relația sa cu Lodovico Settembrini, cel ce îi devine mentor și încearcă să-l convingă de superioritatea umanismului occidental și de puterea sa de creație a unui om bun. Mai târziu apare și personajul Naphta, iezuitul extremist, ce îi devine partener într-un duel verbal de-a lungul mai multor pagini. Ca reprezentant al unui concepții de multe ori bizare, rostul acelor confruntări va fi câștigarea unui punct de sprijin în mintea impresionabilă a lui Castorp.

Finalul e…greu de digerat. Acceptabil, ușor de înțeles, dar nesuferit. Nu din vina lui Thomas Mann, care oferă o concluzie fidelă unei realități istorice existente dincolo de simplele dorințe ale omului cotidian. Recunosc, când am pus cartea jos am fost nemulțumit. Dar am înțeles motivul. Acea generație cosmopolită care a crescut în Europa belle epoque și care avea șansa de a deveni ceva, a devenit carne de tun în tranșeele Primului Război Mondial.

Am vorbit deja destul, probabil o reminiscență de pe urma citirii romanului. Dar rămâne acest îndemn de a citi totuși cartea. Poate nu va lua chiar șapte ani, cât a durat „călătoria” lui Castorp, dar Muntele vrăjit este un vârf literar ce trebuie atins de către cei care au lectura ca pasiune și mai ales cei care vor să treacă prin marile opere ale canonului occidental.