Setea de sânge-în direct și în reluare!

Era o vreme când tot ce știam era orizontul local. Când aflam azi sau poate peste o zi știri din Arad sau poate Timișoara. Când aflam peste o săptămână știri din Cluj, București sau, cu ocazia aceasta, din străinătate. Când exista o lentoare, o chibzuială a noutăților (Nu vreau să spun că încă de la începuturile presei nu a existat goană după senzațional. Asta e prea înfipt în firea omului). Când puteai să nu știi totul. Azi, evident totul s-a schimbat.

Stephan Zwieg scrie cartea Lumea de ieri, o nostalgică rememorare a vieții sale trăite în Belle Epoque ce merită citită pentru a căpăta puțin din acel sentiment al unei societăți luminoase aflate pe marginea prăpastiei. Într-unul dintre capitole vorbește despre această dezvoltare a tehnicii și a primelor semne de formare a satului global. El scria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o tragedie pe care o simțea europeană. Dar el remarcă eficacitatea telegrafului ce aduce de departe, de la capetele lumii știri despre catastrofe neștiute până atunci și petrecute în zone exotice ale lumii. Acum simți și durerea unor necunoscuți, ai o povară în plus pe suflet.

 Ce să mai spunem noi astăzi? Avem internetul la degetul mic. Cu un simplu click știi ce se petrece oriunde pe globul ăsta. Ești informat la secundă de orice eveniment. Mai ales de orice tragedie. Vezi în timp real cum omul moare pe targă și, la fel ca un crainic al unei curse de cai, îi numeri pe fiecare în parte pentru a măsura gravitatea acestui cataclism. Am fost și eu martorul live al unor astfel de tragedii, cea mai timpurie fiind pentru mine atentatele din 11 septembrie 2001 transmise în mijlocul șocului unei planete. Dar aici e parcă altceva, e o mână criminală la mijloc.

Miezul a ce vreau să spun este tocmai această goană după informații. Dezastre naturale s-au petrecut dintotdeauna și istoria le-a înregistrat pe cele mai importante. Încă dinainte de nașterea istoriei planeta s-a scuturat în fel și chip. Acum că oamenii s-au înstăpânit pe o așa mare parte a lumii, e evident că vor simți din plin spasmele naturale. Și e tragic și catastrofal, fără nicio urmă de îndoială. Și nu îndrăznesc să spun că e rău că suntem informați. Putem folosi aceste ocazii pentru a simți alături de alți oameni ca noi care suferă. Poate ne putem chiar implica într-o anumită formă.

Dar de multe ori e prea exagerat. În cartea România în 7 gesturi a lui Radu Paraschivescu, într-un dintre capitole vorbește despre o bornă kilometrică a infiltrării care a fost depășită. Era la începutul anilor 90 și televiziunile se dădeau peste cap să aducă ceva nou. Avusese loc un accident și o reporteriță a mers să ia interviu soției victimei. Femeia era bineînțeles în stare de șoc. Dar reporterul a insistat și a insistat trecând peste o limită a decenței care ar fi îndemnat-o să o lase pe femeie să jelească în pace. Și acel interviu, deși nedifuzat (din câte îmi aduc aminte) a devenit model.  

 

Acum, totul e la vedere. Dacă camera de luat vederi nu e băgată sub nasul mortului nu crește audiența. Dacă nu se vede sângele, dacă nu se explică în detaliu felul în care cuțitul a intrat de douăzeci și trei de ori în victimă, știrea e searbădă. Orice tragedie e disecată, orice victimă are o poveste proprie și clipa morții devine temă pentru acasă. Dacă privitorii de știri ar fi fost atât de atenți la școală/liceu la ceea ce predau profesorii, România ar fi fost alta.

Nu știu, bănuiesc că acest fenomen nu se răsfrânge doar asupra țării noastre. Odată ce putem să aflăm știri despre orice, acum că putem îndrepta o cameră destul de performată în orice direcție, chiar o facem. Morți în cutremure, accidente de mașini sau uragane sunt expuși ca într-o clasă de anatomie, într-un muzeu al ororilor. Totul este la vedere și ochii sorb cu nesaț acest spectacol. Aflăm tot, nume, prenume și ce a mâncat ultima dată. 

Dacă cineva moare devine mai studiat ca subiectele de BAC. Și comparația e potrivită pentru că în două zile nu ne mai aducem aminte de cine era acel om. Nu mai rămâne o persoană care când a trăit, la fel ca noi, și a avut o viață a sa, la fel ca noi. Devine o imagine, un chip cioplit de media ca să-l putem plânge și apoi arunca liniștit la un coș de gunoi. Pentru că peste două zile vine altcineva la rând.

Dezastrele naturale devin și ele subiecte pop. Se discută în piață despre ce-a făcut ultimul uragan, ce putere a avut și câte victime a făcut, la fel cum se discută despre ultimul meci Steaua-Dinamo și performanțele celor două echipe. Uneori, trecerea e foarte lină între aceste două subiecte. Ne intră în minte, le jucăm pe degete și ne desfătăm cu ele. Probabil că face parte din ceea ce numim fascinația răului (împreună cu mirarea în fața unor criminali precum Hitler, Jack Spintecătorul ș.a.).

Nu țin minte dacă acum zece-cincisprezece ani aveam parte de o asemenea piață de desfacere. Răspunsul simplu ar fi nu, pentru că nu aveam internetul. Acum orice poate share-ui pe Facebook un clip, o imagine a tragedie și o poate folosi în scopul pe care îl vrea. Vrei să fugi de astfel de imagini, vrei să te reculegi, dar nu poți pentru că în față ai imaginea nudă a unui carnagiu.

Deci, renunțăm la știri despre dezastre? Nu, nu putem. Ele se întâmplă. Ele arată că lumea asta nu o duce bine deloc. Dar cred că nu ar trebui să mai facem paradă de ele. Dacă vrei să vezi ce ravagii face un uragan citește într-o enciclopedie. Citești odată, te dumirești pe toată viața.

Repetarea acelor imagini, a scenelor așa-zis apocaliptice, în cele din urmă te desensibilizează. La fel ca medicii care după un timp își pierd greața naturală în fața fragilității umane, telespectatorul nu mai vede tragedie și durere. Sau măcar nu o mai percepe la același nivel al compasiunii obișnuite. Pentru că la un moment dat vei spune: ah, un alt cutremur. Păcat de oamenii ăia. Și apoi te poți uita liniștit la știrile din sport.

Lucian Blaga, în probabil singura poezie pe care o mai citește un segment larg al populației, spunea Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Alt context, dar ideea este importantă. Ar trebui să existe un voal, o distanță față de această sete de senzațional, de a dezgropa orice mic detaliu neînsemnat, dar oripilant.

Tragedii s-au întâmplat. Se vor mai întâmpla pe măsură ce ne vom da seama că progresul nostru a distrus iremediabil planeta. Un sistem fin, acum dezechilibrat, va începe să dea rateuri. În anii ce vor veni, tot mai dese. Asta înseamnă că probabil oameni vor muri. De ce să nu îmbrăcăm atunci o haină a decenței și respectului față de moarte și nu uniforma unui paparazzi de ocazie care stă în tufișuri pentru o poză cât mai deocheată? 

Nu avem nevoie să știm tot. Pentru că e o mare diferență între a ști și a înțelege. A cunoaște și a simți. Și lumea de azi nu cred că duce lipsă de oameni care le știu pe toate. Duce lipsă de oameni care să facă ceva bun cu ceea ce știu.