De ce se bat românii cu ungurii? Și viceversa

Nu știu, e o întrebare naturală sau fără sens? Zilele astea mi se pare că le-a sărit unora muștaru patriotic și simt nevoia să-și marcheze teritoriul prin singurul mod pe care îl știu, anume cel al violenței. Verbale sau și mai rău decât atât psihologice, până acum. Și cum spunea bătrânul Asimov odată, violența este ultimul refugiu al incompetenței. Ar fi bine să repetăm propoziția asta până nu va fi nevoie de ea.   

Serios vorbind, ce treabă au românii cu ungurii, sau vicerversa? Recomandarea mea caldă ar fi lectura cărții De la Burebista la Iohannis, apărută la editura Polirom și scrisă de Sorin Mitu, o excelentă analiză a multor stereotipuri naționale scrisă cu umor și echilibru. Autorul fiind ardelean își pune și el această întrebare fiind mai aproape de focarul acestui „etern conflict” cu vecinii noștri de la apus.

Și după ce am citit-o mi-am dat seama de o realitate destul de evidentă. Suntem vecinii de o mie de ani, nu, e un fapt istoric evident? Uite, în toată perioada asta au fost vreo 2-3 ocazii în care am fost cu adevărat unii la gâtul altora. Când? Odată foarte violent în timpul Revoluției de la 1848 și un alt moment, divizat, a fost în cadrul celor două Războaie Mondiale, când a răbufnit ura etnică. În restul timpului Gheorghe și Piști s-au înțeles bine atât în Arad cât și la Cluj și în Brașov. Au existat desigur excepții, dar aceasta doar întărește regula.

Ce mă face să cred asta? Da, au fost în 90 niște bătăi între români și unguri prin Mureș. Știți ce s-a mai întâmplat în același timp? Dezmembrarea Iugoslaviei, un stat artificial, și niște genocide, execuții în masă și gropi comune, ce aduce mai repede aminte de epoci barbare și nu de Europa secolului XX. Asta înseamnă ură rasială. Și nici până în zi de astăzi sârbii și croații nu se au la inimă. Sau poate ar fi cazul să vorbim despre polonezi și ruși, altă poveste de dragoste a istoriei. Nu avem degete la mână ca să număr de câte ori au distrus rușii vreun stat polonez. Și pentru asta, frații lor îi au la inimă

Da, avem și noi momentele noastre, punctele negre, dar acesta e lucrul pe care aș vrea să-l subliniez. Au fost niște evenimente inițiate în momente de tensiune istorică. E adevărat, în acele situații a jucat un rol important și mândria maghiară. Totuși în Evul Mediu erau putere regională, iar mai apoi au avut un cuvânt greu de spus în monarhia habsburgică. Și acum să rămâi un mic stătuleț. Era nevoie de o defulare. Nu iau apărarea, doar adaug o nuanță.     

   

Și mai e ceva important de menționat. Ura rasială, oriunde o fi pe lumea asta nu se naște din nimic. Nu e naturală. Există desigur o teamă (a se citi neliniște) față de Celălalt, Străinul, dar asta nu se va manifesta fizic decât instigată. Acesta e cuvântul magic. Un demagog bun poate să-și construiască lejer un tron ridicat pe cadavre. Au fost agitatori ultra-naționaliști la pașopt, au fost înalți oficiali horthyști care au îndemnat la violență în cel de-al doilea război. Mereu a fost o voce care a șoptit în ureche simfonia distrugerii.

Despre Transilvania noastră ar fi bine să vorbim în alt loc că e mai greuț, dar rămâne în aceleași linii mari. Un exemplu simplu. Acum 500 de ani, când Europa apuseană era măturată de războaie religioase și germani protestanți ucideau germani catolici sau englezi catolici măcelăreau englezi protestanți, Principatul Transilvaniei era un stat extrem de tolerant etnic și religios cu români, maghiari și sași, ortodocși, catolici, luterani, calvini, unitarieni și sabatarieni. Care nu se omorau între ei datorită acestor diferențe.

De ce e greu să acceptăm acest model al trecutului care ne este oferit? De ce ne aducem aminte doar de crimele, evident cumplite, dar născute în nebunia generală a unui conflict planetar? Mai era cazul de morală când germanii ucideau evrei, Iugoslavia se împărțea pentru o primă dată, Stalin își ucidea popoarele din subordine și așa mai departe? Era momentul oportun pentru răzbunare.

A fost bine ce s-a întâmplat? Nu. Violența este și a fost ultimul refugiu al incompetenței. Și al frustrării, și al limitelor. Niciodată problema nu se rezolvă cu pumnul sau sabia. Pentru că asta dovedește o lipsă a argumentelor, o reîntoarcere la barbarie. Până și barbarii care au nimicit Imperiul Roman au ajuns la punctul în care au realizat ce măreață civilizație se afla acolo și au ales să împrumute cât au putut de la cei cuceriți. Urmând inconștient exemplul romanilor care s-au luat în multe după greci.

În concluzie, să ținem minte răul, dar nu cu dorințe revanșarde. Tocmai astfel de gânduri au produs masacre de mai târziu. E greu și incomod să fii tu acela care vrea pacea, dar fără asta va urma un ciclu al violenței fără sfârșit. Grăitor exemplu este cel de după căderea apartheidului sud-african. Nu mai e loc aici, dar internetul sau o carte bună, pot oferi o imagine a acelei mișcări înspre vindecare națională prin iertare. Dacă și religia a jucat un rol în învrăjbire la un moment dat, atunci a fost dat pe față adevăratul spirit creștin exprimat prin zguduitoarea doctrină a harului care iartă orice. Dacă vrem să repetăm istoria, hai să repetăm acele puțin momente luminoase din trecutul nostru.