Fără a avea pretenția de a cunoaște foarte mult, dar cu o notă destul de bună la Istoria modernă a României, voiam să răspund la această întrebare. Pentru că istoria poate fi de multe ori învățătoarea noastră. Și ar fi bine să n-o fușerim și travestim după plăcerea noastră. Toți care au făcut asta au ajuns destul de rău. Dar nu e vorba despre asta aici. Câteva lucruri pe care cred că le putem învăța despre Mica Unire a celor două Principate.
Nu suntem singuri pe lume. Există o propagandă de ani de zile care vorbește despre excepționalismul românesc, în tandem cu lipsurile pe care ni le-au adus străinii asupra țărișoarei noastre. Nu e cazul să intrăm în detalii, dar, ca orice lucru legat de istorie există nuanțe. Și aceste nuanțe ne arată cu Unirea nu prea se putea face prin noi înșine. Fără Războiul Crimeei nu putea exista un Congres de la Paris. Fără un Napoleon al III-lea sau o regină Victoria nu se putea merge înainte cu adunări ad-hoc și apoi alegeri. Atunci am ascultat de ceea ce ne sfătuiau Marile Puteri pentru că ele garantau binele nostru. Încă nu s-a schimbat nimic (în afară de mințile conspiraționiste care au nevoie de niște dioptrii sănătoase).
Diferențele mici pot fi absorbite într-un scop mai mare. Între 5 și 24 ianuarie a fost o scurtă perioadă de acalmie. Cuza nu era un nume atât de familiar la București. Așa că a trebuit să se facă lobby serios pentru a profita de acea aparentă scăpare din tratat care nu zicea nimic despre aceeași persoană pe două tronuri separate. Așa ajunge ziua de 24 ianuarie să fie o zi de sărbătoare (bineînțeles, cu o consultare prealabilă a aliaților occidentali). În acea zi, muntenii și moldovenii au trecut peste unele dorințe ale lor și au înțeles că era în folosul viitoarei țări să fie ales același domn.
Nimic bun nu se face într-o zi. 1859 nu este nimic fără 1848. Încă de la acea Revoluție umbla zvonul și dorința unui stat unificat al românilor, indiferent de detaliile acelui proiect. Între aceste date s-a muncit din greu pentru a se ajunge la acest rezultat. Marii oameni de cultură și oameni politici au așteptat momentul prielnic pe care l-au fructificat. Și nu doar 1848, ci înainte în timp, de la cărturari iluminiști și orice om ce simțea că se putea mai bine pentru acest popor. A fost nevoie de o muncă îndelungată, de oameni care au pus cărămidă peste cărămidă pentru a ajunge în acest punct. Nimic bun nu se face pe genunchi, oricât se speră astăzi. Pentru ca în țară să fie bine e nevoie ca azi să se pună semințele pentru mâine și poimâine.
Un model anume ne-a adus aici. Oricine are dreptul să creadă orice, dar modelul care a dus la unificarea celor două Principate a fost cel democratic, liberal importat din Vest. Odată cu începutul secolului XIX mirosim și noi ce înseamnă aerul libertății. Regulamentele Organice, cu toate metehnele lor, ne învăță despre separarea puterilor în stat, despre responsabilitate ministerială, felul de viață apusean în toată plenitudinea sa. Și același model ne-a ajutat să creștem ca națiune, să ajungem la 1918 și mai departe, până când sorții istoriei au adus furtuni peste continent. Dar modelul este unul viabil și necesar în această margine de lume.
Mai degrabă viitorul, decât prezentul. Am pomenit deja de faptul că 1859 a fost o bornă spre 1918. Evitabil sau inevitabil, e altă discuție. Dar ne arată și că atenția celor implicați a fost îndreptată spre acest moment, spre dorința de unitate ce trecea dincolo de ei. Dincolo de cariera lor de oameni politici, de partidele pe care le reprezentau, au făcut sacrificii pentru a asigura unitatea țării și împlinirea dorinței poporului și al elitei. Aveau în ei timpul istoric. Înțelegând când urma să bată acel ceas au ales să fie treji și să nu adoarmă.
Desigur, trecutul e istorie, și astăzi vremurile sunt mai tulburi tocmai pentru că ne sunt contemporane. Dar, dacă mai dorim să avem un proiect în față, o șansă de a apărea ca o țară puternică, trebuie să ținem seama de trecut. De oamenii care l-au făcut. De alegerile pe care le-au făcut. Nu putem repeta istoria, dar putem să o înfrumusețăm prin încercarea noastră de a ne autodepăși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu