Trăind atata timp în București ajungi conștient de faptul că patrimoniul istoric se diminuează extrem-extrem de rapid. A fost o vreme în care singurul în stare să ordone ca istoria să fie rasă de pe fața pămantului (să nu ne ascundem după deget) a fost Nicolae Ceaușescu și planurile sale megalomanice. Biserici mutate sau demolate, un cartier întreg eliminat, blocuri ridicate care au urațit un oraș pitoresc, clădiri importante pentru istorie făcute pulbere. Și apoi a venit revoluția și slaba impresia că romanul este om cultivat s-a deșirat.
Scara valorilor spune că pămantul este mai important decat cărămida. Pentru proprietari, zic. Ei preferă să lase ca istoria să moară, ca un bolnav de lepră, pierzand strat după strat, sub privirile tot mai indiferente ale unor cetățeni care nu înțeleg de ce ar fi important să fie ținut în viață acest bătran senil și cu iluzii despre un trecut aproape idilic. La moarte cu el! Unde-s buldozerele care nivelează orice mireasmă de Belle epoque. Acum trăim în epoca utilității și a prezentului. Trecutul e irelevant și viitorul e aseptic, așa că pentru a ajunge acolo trebuie să eliminăm orice urmă de vechi, de demodat. Și culmea e că unii din minunații ăștia sunt mari patrioți și numa Romania le e în gură. Curată schizofrenie!
Nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să nominalizez pe nimeni. După umila mea părere toți sunt la fel de vinovați. Au trecut treizeci de ani și orașele noastre arată ca niște decoruri dintr-un film SF postapocaliptic. Mai sunt rare excepții, prea puține pentru a însemna prea mult. Adevărul e că ne dăm cu fundul de pămant supărați, o vom face și în continuare, vom face campanii și vom încerca să ajungem la conștiința oamenilor. Și știți care e tristul adevăr? Nu se va întampla absolut nimic. Țesutul istoric urban al Romaniei va fi înghițit de amnezie. Și nimic mai mult.
Oamenii cu scaun la cap și cu niscaiva cultură generală fie au ras, fie și-au pus mainile în cap în momentul în care s-a discutat despre construcția unui acoperiș de sticlă peste Notre-Dame-ul descoperit de incendiu. Pentru că e ridicol și la fel de anacronic precum un Rolex pe mana lui Iulius Caesar. Tot așa ar trebui să ne fie și un bloc de sticlă în centrul orașului, oricum i-o spune. Faceți asta în centrul orașului Milano și o să vedeți ce se întamplă (primul exemplu ce mi-a stat pe limbă). În Romania însă, buldozerul decide ce e bun și ce nu e bun. Să demolăm juma de fabrică pentru a face un Lidl, deși literalmente PESTE DRUM se află un mall? Clar (Im looking at you, Arad)!
Poate că noi cei puțini care mai dau doi bani pe lucruri făcute cu gust trebuie să se pregătească mental pentru momentul în care astfel de monumente nu vor exista. Am mai făcut exercițiul de a prezenta Bucureștiul și m-am simțit cumva obligat să vorbesc despre Spitalul brancovenesc sau despre Hala Unirii, care nu mai există. Poate, și hai să batem în lemn, va veni vremea cand centrul istoric al unui oraș sau altul va fi doar o poveste frumoasă, greu de crezut. Și nepoții noștri vor vedea în fotografii ceea ce noi am văzut cu ochii noștri. Nu-mi place să fiu pesimist, dar asta mi se pare că e drumul pe care mergem. Speranța poate să moară ultima, dar în momentul acesta, ea privește dezamăgită la prezent. Viitorul...cine-ar vrea să-l mai știe?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu