Sunt două lucruri pe care le știam despre Robert Heinlein. Primul, că alături de Arthur C Clarke și Isaac Asimov au format la un moment triumviratul SF al momentului (vorbim de anii 40-50). A scris destul de multe romane, unele importante pentru literatura de gen. Pe unul l-am citit în liceu, Infanteria stelară și mi s-a părut foarte bun. Ar trebui totuși recitit, acum după toți anii ăștia în care cică m-am maturizat.
Daaar, pe lângă Starship troopers, a mai scris niscaiva literatură, după cum amintisem. Și Paladin, o editură care tot îmi crește la suflet a binevoit să scoată un quartet: Infanteria stelară, Străinul, Străin într-o țară străină și Luna e o doamnă rea. Le-am cumpărat, evident, pe toate și m-am pus să o citesc pe ultima. Probabil titlul a stricat surpriza.
Eram pe tren și o călătorie de 12 ore ar fi fost cumva motivația necesară pentru a dovedi cartea. Am menționat oare că e o cărămidă de 600șiceva de pagini? E groasă rău, după cum afirmă înțelepciunea populară. Și am citit-o. Dar n-am terminat-o pe tren.
Despre ce vorbim? Moon is a harsh mistress, după numele-i original, apare în 1966 și e povestea unei revoluții. Luna, devenită un imens penitenciar, se ridică împotriva Pământului și își caută independența. În cadrul acestui plan apar mai multe personaje colorate care luptă pentru obținerea și păstrarea acestui ideal.
Mannie, un tehnician care îl are în grijă pe Mike, super-computerul ce are în grijă toate sistemele importante de pe Lună. Prin niște coincidențe fericite ajunge să o cunoască pe Wyoming, o revoluționară și pe Profesor, creierul operației. Ei vor plănui pas cu pas operațiunea de răsturnare a guvernului. Fiecare pas.
Probabil cel mai mare defect al cărții e tocmai asta. În mare parte e un manual de coup-de-etat. Înțeleg nevoia lui Heinlein de a descrie structura socială lunară, diferită de cea pământeană, nu am de comentat nimic acolo. Dar dincolo de aceasta, sunt o mulțime de discuții sterile despre detalii care probabil nu interesează. Dialogurile lungi care disecă firul în patru sunt răspândite prin toată cartea. Be aware!
O altă mare problemă e lipsa conflictului. Știți momentul ăla dintr-un film sau carte în care protagonistul are o misiune și toate lucrurile o iau razna? N-o să-l găsiți în acest roman. Există obstacole, dar acestea sunt rezolvate sunt ușor, cu mici inconveniente. Nimeni nu moare (din câte îmi aduc aminte), sunt câteva hopuri, dar sunt prea impersonale pentru a le resimți. Pentru că avându-l de partea lor pe Mike, computerul, e ca și cum ai juca un joc pe God mode. Cine să te pună în dificultate?
Nu prea aș găsi motive pentru a recomanda cartea asta. Doar dacă ești un fan SF avid care vrea să citească acele opere care apar ca fiind clasici ai genului. Nu va fi însă o lectură de plăcere, ci o treabă complicată. Ceea ce ar fi salvat mult cartea ar fi fost o editare competentă. Taie-o până la 300-350 de pagini și totul ar zbârnâi. Sunt prea multe momente moarte și prea multe personaje de care e destul de greu să te atașezi. E o bună rețetă pentru o carte ce va fi uitată în scurtă vreme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu