Știu că există un film destul de vechi pe care nu l-am văzut și care se numește Who s afraid of Virginia Woolf? După ce am citit primele pagini din jurnalul ei, parcă am simțit nevoia să ridic mâna și să o iau în același timp la fugă.
Am intrat în carte ca un novice și am ieșit măcar mișcat de viața acestei scriitoare. Recunosc, găurile din cultura generală se potrivesc designului unui cașcaval de bună calitate, dar n-am ce-i face. Trăiesc în epoca în care am informația la atingerea unui buton dar prefer să fiu habarnist. Dar destul despre mine.
Știam despre Virginia Woolf că este o scriitoare britanică reprezentativă a secolului trecut. Că a avut o copilărie grea și o tinerețe îngreunată de unele boli. Și cu toate acestea a reușit să impresioneze prin cele câteva romane excelente pe care le-a publicat. Și că a murit destul de tânără. Asta știam înainte de a-i citi jurnalul.
De la început trebuie făcută o delimitare: nu este un jurnal personal. În principal în cele 450+ pagini o să găsiți referințe la opera ei. Îi putem spune jurnal de creație. Pe lângă aceasta însă, mai există și unele impresii ale ei personale referitoare la cărțile citite. S-ar putea ca opinia ei în legătură cu romanul Ulise să fie catartică.
Așadar, în mare parte se vede bucătăria internă a nașterii unei opere literare. După ce citești mai multe jurnale de autori observi similaritățile dintre aceștia, cum ar fi efortul scrierii și reeditării operei. Dar și fragilitatea, transcendența glasului creator care dă naștere ideii prin care înflorește o carte.
Totuși Woolf nu era nici pe departe înclinată atât de mult înspre ludic. O găsesc metodică, calculată și predispusă spre o analiză la sânge. Asta în critica literară pe care a publicat-o, dar și în viața ei privată. Sunt puține crâmpeiele umane, pentru că în centru se află cartea ca obiect și subiect, dar reușești ușor să empatizezi cu ea.
În cele din urmă se întrevede și puțin din proză ei pură și puternic descriptivă. De mai multe ori surprinde scene de viață banale, anoste și le ridică la nivelul de secvențe literare. Dar peisajele rămân în cele din urmă cele care ațâță ochii minții.
Woolf apare ca o persoană care era îndreptată înspre scris, a cărei minte lucra mereu în acea direcție. Își tot spunea că acel roman va fi ultimul, dar era o minciună care ne bucură pe noi cititorii. Pentru că mereu apărea încă o altă lucrare, chiar și după acea promisiune. A fost un om cu un destin obișnuit, mânat de emoțiile care ne asaltează și pe noi, dar care s-a eliberat de legăturile vremii prin voința de a scrie. Prin opera sa încă trăiește. Și putem fi recunoscători acestui jurnal (și celor care l-au adus la existență) pentru ocheada pe care o putem trage în spatele cortinei.
Cartea a apărut la editura Herald în traducerea Ancăi Irina Ionescu în 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu