Sau o foarte costisitoare ședință de terapie în spațiu. Ăsta ar fi un bun subtitlu.
Am să fiu subiectiv. Pentru că Ad Astra e genul de film care îmi place mie. Majoritatea celor care merg la cinema nu sunt deloc pasionați de un asemenea proiect (ca argument, faptul că în sală am fost doar eu cu părinții mei). Așa că pot începe cu un avertisment important pentru cei care nu știu dacă să vadă acest film sau nu: este un film lent, contemplativ, încet (ca sonor) și care se bazează pe cadre largi. Dacă preferințele cad mai degrabă înspre Marvel sau Transformers sunt șanse reale ca pînă la minutul 20 să dormiți dus.
Revenim. Pentru cei pasionați de SF-ul ăla cerebral, Ad Astra acolo se găsește. Gîndul mă tot trăgea uneori înspre Interstellar, deși din punct de vedere al iconografiei există cadre ce trimit înapoi spre 2001: Odiseea spațială. Ascultasem înainte o recenzie și în momentul în care a fost pomenit filmul lui Kubrick am fost prins de dorința de a-l vedea cît mai repede. Și acum, cîteva aspecte care mi-au atras atenția.
În primul rînd, aspectul vizual pe care l-am menționat și mai înainte. Sunt momente în care am rămas cu gura căscată, altele în care inima mi s-a făcut cît un purice sau cînd am simțit fiorul imensității spațiului. Sunt cadre care pot rămîne ca wallpaper și mai bine care să rămînă întipărite pe retină surprinzînd excelent scala nemărginită a unei mici fărîme din galaxia noastră. Sunt anumite scene care inovează și
Povestea este și ea captivantă. Se desfășoară încet, metodic, dar destul cît să te țină interesat. Multe emoții, fragmente de descriere sunt surprinse vizuală așa că trebuie să fii atent pentru a prinde acele mici fațete. Mi-a plăcut aspectul personal, intim al acestei odisei spațiale. Trauma care lasă în urmă un bărbat realizat, dar imperfect, retras. Și doar acea călătorie, care încheie și reprezintă primul pas într-o nouă existență, poate elibera ceea ce este îngropat. Există paralele evidente între misiune și caracterul lui McBride acestea punctînd și mai clar principalele idei pe care filmul le evidențiază.
Mai vreau să pomenesc muzica. A fost un moment în timpul vizionării cînd mă gîndeam: hm, muzica asta sună tare cu ceva compus de Max Richter. Ghiciți de ce oare. Richter surprinde bine în piesele sale sentimentul de imensitate, de singurătate, acea pauză a lumii între două bătăi de inimi ale lumii. Fără să fie bombastică și iritantă, este domoală, fluidă, o anexă a mișcării pictînd în tușe palide un ultim strat al acestei povești dramatice.
În timp ce priveam filmul, m-am mai gîndit la o latură. Povestea filmului este una a ieșirii din carapace, a scuturării unei traume personale apăsătoare care duce la tăierea multor legături omenești. E grăitor momentul în care McBride e singur într-o navă călătorind înspre Neptun și deplîngîndu-și singurătatea absolută la care tînjise.
Am luat acest aspect și l-am așezat în paralel cu tendința introvertiților de a se depărta de anumite relații și de a căuta singurătatea. Nu e nimic rău în asta, dar uneori poate să treacă peste o anumită limită producînd mai degrabă pagube decît eliberare. De aceea e important să fim atenți la echilibrarea acestor două aspecte ale personalității noastre fără a cădea într-o atitudine nesănătoasă.
În concluzie, Ad Astra nu este un film pentru oricine, dar are multe de oferit. Dincolo de ambalajul SF de înaltă calitate se regăsește povestea umană a unui tată și a fiului său, o relație care transcende dar și limitează, permițînd o explorare a naturii umane confruntate cu dileme și provocări ce depășesc orizontul limitat al universului nostru personal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu