Not great, not terrible.
Am o relație tare bună cu Amin Maalouf. Pot spune că este printre autorii mei preferați și am citit cărțile reeditate de Polirom pe bandă rulantă. Mă uitasem pe tabelul meu și m-am mirat că le-am topit în vreo 3 luni din frumosul an 2017. Și de atunci seceta a continuat. Pînă la Baldassare.
Și amu vine baiu. Am citit cartea un sfert pe tren dinspre Cluj și restul acasă. Am dat pagină după pagină și cînd am închis-o am avut sentimentul unui bun sfîrșit și al unei împăcări de sine. Dar pînă acolo drumul e la fel de lung ca odiseea genovezului agnostic din anul Fiarei.
În două cuvinte plot-ul cărții vine așa: suntem în 1666, an asupra căruia planează eticheta Apocalipsei prin evidenta trimitere la versetul biblic ce pomenește de semnul fiarei. Toată lumea fierbe și un anticar din satul levantin Gibelet ajunge în posesia unei cărți ce ar conține Numele ascuns al lui Dumnezeu, rămînînd însă repede fără acest volum. Cuprins de remușcare, curiozitate și teamă pornește în căutarea acestei cărți ajungînd prin Stambul, Smirna, Genova și chiar la Londra.
Ce mi-a plăcut. Scrisul, evident. Stilul lui Maalouf e încă aici. Am găsit pe Wikipedia cronologia cărților și Periplul e ultimul volum, publicat în 2000. Mi-e greu să cred că doar cu 4 ani nainte a scris Scările Levantului, dar asta e o altă paranteză. În momentul în care descrie locurile, în care vrea să apese pe suflet pentru a scoate esența, îi iese. De asemenea, și-a ales un moment bine ancorat în momente cinematografice (Șabbatai Tevi, incendiul Londrei etc) ce pot fi creionate remarcabil.
Dincolo de asta, un ocean de nesiguranță. Romanul e scris în stil epistolar și nu știu cum simt decizia asta. Și deh, jurnalele noastre sunt relativ plictisitoare după cum îmi dau bine seama. Din perspectiva asta, e de apreciat pentru că translatează bine banalitatea zilelor. Sunt unele perle cu adevărat frumoase, dar sunt pierdute în valurile repetițiilor și gîndurilor fulgurante.
Și să vorbim despre Marta. Cred că asta a fost principala mea dezamăgire. Se pleacă de la o premisă atît de exotică și fascinantă cum ar fi găsirea unei cărți într-un an cu o încărcătură spirituală enormă și în scurtă vreme devine un sidequest. E mereu prezentă, dar într-o parte a minții lui Baldassare mult mai interesat de regăsirea fostei sale iubiri cu care a reînceput o relație în drumul spre Stambul. Mi-aș fi așteptat poate la ceva care să aibă în centru curiozitatea intelectuală și drumul să fie pavat de această dorință de cunoaștere nu de dorința după Fata Morgana pe care o manifestă genovezul. Acestea fiind zise mi-a plăcut rezoluția poveștii lor.
I-am pus 2 stele pe Goodreads, cea mai mică notă de pînă acum. Dar m-a pus pe gînduri după aceea. Pentru că în cele din urmă cred că pentru Maalouf cartea a fost doar un McGuffin cu care să dea drumul poveștii fără a avea un interes prea mare în a-i oferi o concluzie. Povestea este despre călătorie, despre casă și despre rătăciri. Despre oameni iubiți și oameni loiali. Despre omul care se naște odată ce dă piept cu lumea ce-l înconjoară și i se opune. Și asta e o temă aproape de inima mea și care mă face să rezonez mult mai bine. Pentru că toți ne dorim un final fericit și un loc căruia să-i zicem acasă. Chiar dacă ar trebui să călătorim peste mări și țări pentru a-l găsi.
PS: Polirooooooom, hai că mai sunt 3 cărți! Poate ne bucurăm de un an cu recoltă bogată în 2020...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu