Îmi aduc aminte de nebunia cauzată de lansarea filmului. Toți erau înnebuniți după Pandora, după Na avi, și voiau să dea iama în lumea aia mirobolantă de departe. Chiar dacă prin 2009 era în vârful fascinației mele SF, nu am fost prins de virusul Avatar. Țin minte că am văzut cumva filmul și nu am fost impresionat. Ok, dar nici de povestit acasă.
Anii au trecut și iată-ne în an de prefix schimbat și timp de omorât. De curiozitate am vârât discul întru laptop și am încercat să revăd filmul, a doua oară după doisprezece ani să vedem dacă se curăță gustul de mediocru din gură. Două ceasuri jumate mai târziu, asta mi-a ieșit din minte.
Filmul e generic. Povestea e subțire rău de tot. Pușcașul marin vine pe Pandora pentru că frati-su moare și e singurul care poate manevra avatarul proiectat genetic pentru el. După o perioadă de răceală se împrietenește cu echipa de cercetători, în vreme ce o cunoaște pe Neytiri, viitoarea șamancă a unui trib de Na avi. Pe lângă ei sunt big-bad military și greedy corporate care nu văd frumusețea naturii și vor doar profitul. Când își dau seama că situația va degenera într-un conflict armat, Jakesully schimbă părțile și devine Muad dib sau The One, Dothar Sojak sau Toruk Makto rezolvând totul ca-ntr-un basm frumos.
La fel ca Tenet, al cărui principal scop este joaca cu conceptul de inversiune, și Avatar marșează totul pe cartea Pandorei. Aici avem un argument puternic pentru cinematografe, pentru că sunt absolut convins, dacă vedeam filmul în cinema aș fi fost mult mai impresionat de peisajele într adevăr fascinante.
E interesant de citit filmul într-o cheie spirituală. L-am văzut acum și pentru că tocmai terminase trilogia Narniei și voiam să văd o contrapondere la imaginea unui Rai creștin. Avatar e presărat cu felurite bucățele de spiritualitate animistă, ancestrală, totul învârtindu-se în jurul unui copac ce funcționează ca nexus a unei rețele naturale ce aduce laolaltă toate ființele vii de pe Pandora. Mai ușor de spus, gândiți-vă la Forța din Star Wars și ați nimerit-o. Evident, totul pleacă de la ideea ce-ar fi dacă această idee a legăturii între toate ființele ar avea aplicabilitate în știință
Sunt multe drumuri interesante de parcurs de la această idee, dar nu vreau să merg mai departe în postarea asta. Dacă mai calculați bilele pentru film, e o bilă neagră pentru că nu aduce nimic original, ci doar împrumută din folclorul pre-existent mixându-l și oferindu-i o strălucire feerică.
Actorii sunt ok. Sam Worthington, la apogeul carierei sale, joacă foarte plat. La un moment dat spune că e ca un pahar gol și sunt total de acord. Zoe Saldana nu prea are ocazia să-și arate potențialul, dar duce rolul cu bine pe linia prestabilită. Mi-a plăcut de Joel David Moore, singurul care trece printr-o schimbare de la savantul nerdy la luptătorul ce sare în apărarea Na avilor. Cel care a furat atenția, după mine, este Stephen Lang. Acționează ca un personaj din desene animate și o face cu atâta convingere încât nu poți să nu-l admiri și să-l detești în același timp.
Să tragem linia până nu întrecem limita. Avatar nu e un film prost, nu vreau să zic asta. Probabil că m-aș mai uita o dată la el pentru a surprinde acele aspecte de care pomenisem mai sus. În rest, sunt filme mult mai bune decât acesta dacă vrem o poveste interesantă, personaje profunde sau idei ingenioase. Dar până la urmă e doar un film popcorn ce merită înțeles din perspectiva timpului în care a fost făcut și a ideilor pe care le-a încorporat.
sursa foto: https://unsplash.com/photos/7emiteIwfuk
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu