Nu știu dacă doar mie mi se întâmplă fenomenul ăsta, dar nu cred că sunt atât de special. Și nu se întâmplă chiar întotdeauna, ține de capacitatea scriitorului de a-și prezenta lumea și de a o descrie cu un grad de minuțiozitate care până la urmă se transformă într-o hartă mentală ce se imprimă pe măsură ce parcurgi cartea.
Am citit Accident, cartea lui Mihail Sebastian prin liceu, înainte de a ajunge la București. Am să menționez doar că personajul feminin locuia într-una din vilele de pe bulevardul Dacia. Am fost așa de prins de scriitură încât pașii mă conduceau uneori pe acel bulevard chiar dacă nu am reușit să identific exact acea casă.
Când vine vorba de București totuși nu pot spune mai multe având în vedere că e vorba de vedere și nu de imaginație. Calea Victoriei, Curtea Veche, parcul Cișmigiu toate sunt parte a realității și nu a visului pe care-l poate provoca o carte. Văd peisajul prin ochii mei și mă întâlnesc cu mine.
Dar imersiunea tot există. Când citesc o carte scrisă de un autor român mă regăsesc în acel loc fără îndoială. Citindu-l pe Marin Preda nu pot să nu văd înaintea ochilor ulițele de pământ ale satului, holdele bogate și câmpia nesfârșită. Dacă-l citesc pe Rebreanu îmi vin în minte pădurile de pe crestele munților. Sau cu Camil Petrescu mă trezesc undeva pe crestele Carpaților pândind mișcări de trupe.
Și imaginația asta nu are granițe. Dacă-l citesc pe Kazantzakis simt soarele cald al Mediteranei, asprimea stâncilor atinse de apa transparentă și curată. Sau acea asprime a pământului zgârcit pe care oamenii îl muncesc cu trudă. Când deschid vreo cartea de-a lui Herman Hesse mă ia frigul și văd crestele albe ale Alpilor. Sau cobor în văile leneșe și bogate ale Italiei.
Dacă mă uit într-o carte de-a lui Amin Maalouf simt bătaia vântului deșertic izbucnind printre rânduri. Văd cum mi se vâră picioarele în nisip mătăsos, privesc la orășelele bine închegate și întortocheate ale Levantului. Și dacă nimeresc în vreo poveste măiestrită de Dostoievski mă ia cu frigul plimbându-mă pe bulevarde petersburgheze și mirându-mă de imensitatea pământului rusesc. Mă liniștesc într-o carte Ishiguro, admirând serenitatea și forța tăcută a naturii japoneze ce se scurge prin pagini de amintire netrăită.
E un fenomen tare curios. Cred că depășește bagheta marilor scriitori pe care i-am enumerat mai sus, dar probabil că ei au avantajul geniului. Dincolo de aceștia e un fenomen natural dar care depășește, cred, hotarele obișnuitului. Doar așa un nene care a trăit mare parte a vieții sale în Arad simte pentru câteva ore pulsul unor locuri în care cel mai sigur nu va ajunge în viața asta.
Probabil că am vorbit totuși despre un fenomen obișnuit, poate banal. Fiecare cititor așteaptă și probabil că dorește să plonjeze într-o carte bine scrisă. Practic face parte din trucurile pe care ar trebui să le știe orice scriitor care vrea să pună la cale o carte cu o doză suficientă de fascinație și mirare.
Dar asta nu ciuntește deloc sentimentul acela deosebit. E unul din motivele pentru care o carte va avea mereu avantaj asupra unui film oricât de bine ar fi produs. Pentru că prin colaborarea talentului unui autor și prin imaginația ta îți așterni înainte o fărâmă de lume care rămâne mereu într-un colțișor al minții tale.
Reclamă
pentru cei care vor să încerce să simtă atmosfera din Aradul anului 2020 există această posibilitate cumpărând cartea Labirinturi de lut, preț 24 de lei, printr-un mesaj în privat pe Facebook
sursa foto: https://unsplash.com/photos/1MHU3zpTvro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu