Azi intrăm puțin în culise. Voiam să zic câteva cuvinte despre călătoria care s-a terminat cu o carte care îmi poartă numele la rubrica autor. Nu o să vorbesc despre lucruri mai meta, de exemplu care e motivul pentru care am început să scriu, ci am să amintesc câteva amănunte despre drumul până la cartea tipărită.
După cum am scris în postarea de prezentare a cărții am o povestire în volumul colectiv Povestiri pentru copiii astronauților apărut în onoarea scriitorului Petre Ghelmez. Asta se întâmpla pe undeva prin 2003-2004. Învățătorul meu care știa că am o pasiune pentru povestit și compuneri mi-a propus să scriu. Aveam titluri de capitole și trebuia să lăsăm imaginația să facă restul. Știu că am scris mai multe, dar ceea ce n-a ajuns în care s-a pierdut în negura timpului.
Pe atunci mintea îmi torcea câte o poveste aproape continuu. Mă inspiram din orice, așa că ceea ce îmi ieșea din minte era un amalgam care avea deasupra un piculeț de originalitate a la Sturza. La început nu le scriam, totul era oral, și practic era parte din joaca mea. Eram un copil destul de singur, așa că trebuia să-mi inventez moduri de a umple timpul.
M-am pus să scriu serios după ce am citit primele cărți ale lui Asimov din trilogia Fundației. Poate oi vorbi altădată mai pe larg despre ele, dar după acel moment aveam mai multe caiete în care îmi scriam propria sagă galactică (puneți toate ghilimelele posibile). Pe atunci era tare celebru Cristopher Paolini cu romanul său Eragon, scris pe la vreo 14 ani. Țin minte că și eu aveam pe atunci siguranța că voi publica ceva pe atunci sau măcar înainte de 18 ani.
Evident acest lucru nu s-a întâmplat, dar din scris nu m-am oprit. Am fost ocupat cu școală, eram înconjurat de prieteni și asta a fost cel mai important pentru o vreme. În același timp am trecut înspre o literatură cu picioarele pe pământ. Prin 2013 am scris primul roman cap-coadă, dar a rămas ca un proiect al meu personal. Despre asta, altădată.
Prima dată când m-am gândit să îmi public o carte a fost peste doi ani, în 2015. Citisem un anunț pentru un concurs de debut la editura Univers. De ce să nu încerc? Aveam o idee de poveste în minte, începută prin 2012. Era vorba despre un prinț care era pe moarte și care se întorcea acasă în Arad. Urma să se întâlnească cu o fată, să se îndrăgostească de ea, să vorbească despre chestii profunde și apoi să moară. Era destul de siropos scrisă, dar pe atunci văzusem destul de multe telenovele. Ca să-i pună capac, i-am pus titlul Săptămâna demiurgului.
M-am uitat un pic peste capitolele scrise și am hotărât să o iau de la zero. Am păstrat ideea străinului care vine în Arad și se întâlnește cu o localnică. Începe cu ea făcând piața pentru mătușa ei. Apoi apare tânărul, numit Achilles, care intră în vorbă cu ea. Ajung la podul Traian unde îi vorbește despre un străbunic al lui. Apoi o conduce acasă. Iar mai târziu îi face o propunere: să vină cu el într-o călătorie prin Romania, în speranța că va descoperi răspunsul la o întrebare care-l măcina.
N-am mai ajuns la partea aia. Am scris primele șase capitole, introducerea și apoi am lăsat-o baltă. Am conceput un plan, l-am mestecat în minte și apoi l-am dat uitării. Mi-am găsit alte ocupații și am uitat de concurs. Cine va citi Labirinturile însă, va vedea că unele idei au fost preluate la nivel subconștient și refolosite. Chiar și numele protagonistei era Lena!! (spun sincer nu am citit manuscrisul în vreme ce-mi scriam noul roman)
Timpul a trecut și pentru o vreme am scris mai mult proză scurtă, am citit mult fiind ocupat cu recenziile pentru biblioteca Respiro. Prin 2017 am mai scris un alt roman cap-coadă. Ăsta era bun. Pe ăsta l-am simțit publicabil. Dar nu mă grăbeam. Scriam mereu altceva pentru că îmi veneau idei din stânga și din dreapta. Dar am știut că e momentul să încep corecturile.
Nu lungesc nici aici pentru că mai e timp altădată, dar cu cât adăugam capitole am reușit să creez o struțo-cămilă greu de strunit. Am hotărât că va trebui să-l iau de la capăt cu aceleași personaje și poveste, dar cu altă abordare. Și atunci mi-a venit ideea pentru un alt roman. Voiam să scriu ceva scurt, cuprinzător și care să atragă atenția. Voiam să conving posibilii cititori să cumpere următoarea carte care probabil va fi mai bună decât prima.
Dar și acest al doilea roman, care are de asemenea unele similarități cu Săptămâna demiurgului, era prea lung. Și acțiunea se petrecea de astă dată în București. Nu voiam să tai nimic din el pentru că l-am cântărit și am pus în el prea mult pentru a-l ciopârți. Am mers înainte cu el și era pe cale să devină primul meu roman.
Lunile au trecut, am ajuns în 2020 și am intrat în pandemie. Eu mă tot chinuiam cu roman nr. 2 și mai lucram la altele. Și atunci, cât am stat în lockdown mi-a venit ideea pentru Labirinturi de lut (ce avea la început un alt titlu). L-am scris fiind mult mai lejer și exact ce voiam să fie.
În loc de weekendul din roman nr 2, era o singură zi. Am revenit la ideea primară a întâlnirii și am creionat povestea a doi tineri care sunt diferiți prin viața lor dar care caută același lucru: un drum nou. Și prin acele puține ore petrecute împreună își dau seama că poate există o ieșire din labirint.
Și așa pe 11 decembrie 2020 am mers la editura Gutenberg din Arad și mi-am ridicat exemplarele comandate. A fost o călătorie lungă, dar care a meritat. Știu că nu am scris următorul mare roman romanesc, dar nu contează. Am scris o poveste care era a mea și care sper că va dovedi că s-a născut din pasiune și adevăr și că își va găsi un loc în oceanul literar al deceniului acesta.
Pfai, ce lung o fost. Cine a ajuns până aici sigur e cititor de meserie. Felicitări și sper să ne mai vedem la gura sobei când am să mai dau din casă
sursa foto: https://unsplash.com/photos/sFNn6JyKkfk
*sturzo-cămilă
RăspundețiȘtergere