Am văzut Dune a doua oară

 

Subtitlu: Îmi pare rău Denis Villeneuve, ne-ai oferit o capodoperă

Poate ați citit prima postare despre film, pe care am scris-o cu câtva timp în urmă. Venisem acasă în seara avanpremierei impresionat, dar mai degrabă dezamăgit. Filmul îmi părea un puzzle incomplet și fără viață. Fiecare scenă pe care o vedeam era mutilată și ofilită. În minte îmi răsuna continuarea dialogurilor care umbrea astfel ceea ce vedeam pe ecran. Și lipsea scena banchetului, și sera, și discuțiile cu Yueh, Thufir etc.

Dar e totuși vorba de Dune și nu puteam pierde ocazia de a revedea filmul cât încă mai este în cinema. Și după mai multe zile în care am tot citit comentarii pe Reddit și mi-am lărgit puțin orizontul (cu ajutorul mirodeniei, evident), m-am așezat pe scaun, mi-am pus ochelarii 3D... și lets Dune again. Concluzia?

 

Oh

 

My

 

Arrakis...

 

Nu știu la câte filme am avut schimbarea asta de 180 de grade. Pentru că de data asta...mi-a plăcut enorm de tot! De îndată ce am lăsat deoparte prejudecățile literare și am văzut un film, am fost dat pe spate. Am intrat în el exact cum ai intra în Star Wars, Lord of the Rings sau Alita.

Urmărisem mai demult un clip în care vorbea un scenarist (cred). A spus o chestie tare importantă de care nu am ținut cont. Pentru cel care scrie un film, fiecare secundă contează. Fiecare scenă și fiecare cadru trebuie să aibă relevanță sau devine balast trăgând filmul în jos. O carte poate să bată câmpii pe zeci de pagini, poate avea monolog interior care îmbogățește peisajul. Un film trebuie să aibă musculatura unui atlet care nu-și permite un gram de grăsime pe trup.

Dacă urcăm Dune pe cântarul ăsta, are exact greutatea de care are nevoie. Filmul e suficient în sine. Tânjești după mai mult și ai mai sta să vezi încă vreo zece-douăzeci de minute, dar așa cum e, este perfect. Nu e nu niciun moment în plus, nicio explicație care să facă filmul să treneze pentru a afla mai mult despre istoria Bene Gesserit, sistemul politic al Caselor Mari sau a stilului de luptă Sardaukar.

Am fost mult mai emoționat de data asta. Simți lupta cu morile de vânt a ducelui Leto și deznădejdea sa, tumultul și ezitările lui Paul, frica pe care o resimte lady Jessica sau conflictul din interiorul lui Liet Kynes. Aplauzi curajul lui Duncan Idaho și Thufir Hawat, și te îngrozești de hedonismul sălbatic al baronului Harkonnen.

Criticile pot veni din două părți. Una, e stilul lui Villneuve. Nu prea obișnuiește să te hrănească ca pe bebeluși. Te lasă pe tine să vezi povestea, să prinzi semnalele și să conectezi punctele. Dragostea dintre Leto și Jessica e cuprinsă în mici gesturi de tandrețe ce sunt familiare. Împăratul e o umbră dar una suficient de capricioasă și puternică pentru a te teme de ea. Viclenia și lăcomia Baronului se fac simțite în conversații scurte dar pline de semnificație.

A doua cauză, unii cinefili pur și simplu nu au răbdare și nu sunt satisfăcuți dacă nu văd poc-poc la fiecare cinci minute. Am văzut o recenzie a unui tip care a dat un scor negativ pentru că Momoa nu a luat-o pe glume în primele 10 minute din film! Nu toate filmele sunt MCU! Altele au o anumită sobrietate, melancolie și ritm ce fac inutile asemenea artificii.

Și ce spectacol! Am scris și prima dată, dar de data asta și mai tare. Secvențele sunt filmate cu reverență și maiestate. Fiecare clădire, fiecare navă e ciclopică și brutalistă. Deșertul este atotcuprinzător și sălbatic. Și anumite cadre, sunt numai bune de pus în ramă.

Și sunt scene memorabile. Viermele care înghite fabrica de mirodenie, testul Gom jabbar, asaltul Atreides în noapte, venirea pe Arrakis, luptele lui Duncan, până și ultimul cadru cu fremenii în marș spre sietch Tabr. Toate s-ar putea să-ți facă pielea de găină și să te impresioneze.

Ah, am uitat de coloana sonoră. Se plâng unii de Hans Zimmer. Cică nu e orchestrație, nu sunt piese ușor de recunoscut. Dar nici filmul ăsta nu-i Star Wars sau Titanic, să aibă farmec pentru oricine. Omul a vrut să facă ceva străin, potrivit pentru zece mii de ani în viitor și i-a ieșit. Coloana se pliază pe acțiune, amplifică starea creată de moment și o îngroapă în subconștient cu ușurință. Și e memorabilă, chiar dacă nu o poți fluiera.

Cumva pot răsufla ușurat. După ce am văzut filmul prima dată îmi ziceam că rămân cu cartea, și cartea rămâne capodoperă. E un lucru extraordinar când stai să te gândești că Villeneuve a regizat Arrival și Blade Runner 2049 pentru Dune. A făcut filmele alea pentru a-și îmbunătăți talentul în domeniul SF, ca să aducă în fața publicului un film desăvârșit (pe cât se poate omenește). E clar că filmul ăsta e născut dintr-o pasiune veche de mai bine de douăzeci de ani. Ah da, și făcând-o a produs încă două capodopere SF.   

 Acum pot zice că am două puncte luminoase în universul Dune. Aștept cuminte anul 2023 când va apărea partea a doua și va închide cartea și cine știe când Dune Messiah, o altă operă numai bună de adaptat.

 

 

PS: Tot am văzut pe Youtube și în alte părți scene tăiate din film. Sunt convins că Villeneuve a adaptat toate scenele mari din carte. Singurul mod prin care Dune să urce în excelență ar fi o versiune extinsă. Imediat îmi vine în minte Stăpânul Inelelor care are edițiile sale extinse care îmbogățesc și mai mult universul vizual al lui Tolkien. Acesta cred că ar fi cel mai mare cadou pe care l-am putea primi noi, fanii vechi și noi ai operei lui Frank Herbert.