În sfârșit acasă. Toată săptămâna am stat cu un nod în gât simțind că zilele astea o să sune telefonul și o să fiu anunțat că pot ridica noul roman. Și uite că azi a fost ziua. Și cum am scris și-n fotografia de pe Facebook/Instagram, e și aniversarea de 200 de ani de la nașterea lui Dostoievski. Serendipity!
Romanul se numește Zece ani de pribegie (după cum se vede pe copertă) și e un băiețel mare. Are vreo 420 de pagini, și când îl ții în mână simți tensiunea narativă apăsându-ți pe palmă. Să vă spun că-s mândru-mândru de cartea asta sau era de așteptat.
Adevărul e că celelalte două cărți au avut o geneză mai facilă. Labirinturile de lut a fost o carte scurtă, cu o premisă rapid de executat. În câteva săptămâni aveam manuscrisul terminat și m-am pus corectat. Povestirile din Ocolul inimii și-al clipei erau deja scrise de ani buni așa că a trebuit numai să le corectez.
Zece ani a fost un proiect luat de la zero după o tentativă eșuată. Și după cum am zis, e măricel. Nu cred că am să mai ating vreodată un număr atât de mare de pagini, cel puțin după cum mă știu astăzi.
Am lucrat la el mult pentru că a durat. Mai e și componenta autobiografică strecurată în poveștile celor trei protagoniști. Nu mă identific exact cu unul anume, dar fiecare ar putea deține trăsături exagerate ale personalității mele. În timp am ajuns să mă implic emoțional în propriile lor călătorii interioare și exterioare.
E și cartea care o poveste vie. E publicată la zece ani de când am terminat liceul, începută exact în ziua când acum zece ani încheiam socotelile cu școala. Unele personaje secundare și episodice poartă numele colegilor, iar școala absolvită de aceștia se numește Liceul Pedagogic Dimitrie Cantemir. E născută din experiență și aceasta dă formă drumului pe care ajung să-l facă protagoniștii mei.
Cine pribegește? Generalizând, fiecare om pleacă de acasă să-și găsească un rost. E ușor? Nu prea. Citiți cartea și veți vedea că în unele cazuri nici zece ani nu este suficient pentru a descoperi care este rostul pe lumea asta. Toți pribegim cu convingerea că o să ne găsim un colț de lume căruia să-i spunem casă.
Cum ajung protagoniștii mei în acest punct? Sau ajung ei oare să-și găsească pacea interioară? Asta rămâne de văzut. Aștept cu nerăbdare recenziile celor care vor să afle prețul a Zece ani de pribegie.
PS: Prezentarea oficială a cărții am păstrat-o pentru sâmbătă seara. Fiți pe fază :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu