Ultima dată v-am povestit despre felul în care am fost afectat de navetă și de faptul că nu am reușit să mă plantez prea bine nicăieri. Nu mai eram de-al casei pentru că nu aveam timp să mă implic și să-mi găsesc puncte de sprijin. Acasă veneam să mănânc, să dorm, să scriu, să lucrez pentru școală și evident să prind puțin timp și cu părinții.
Dar atunci s-a întâmplat un alt lucru la fel de important. De fapt, mai multe, dar o să avem timp să desfacem ghemul până se termină postarea. Catalizatorul a fost mutarea centrului de greutate înspre Arad. La acel moment nu simțeam identitatea distinctă de arădean, poate nici chiar aceea de măcean, dar ceva s-a schimbat la nivel personal.
Pentru prima dată în viață am avut ocazia să mă reinventez. E un termen destul de pretențios, dar serios. Intram într-o mică comunitate față de care nu puteai avea prea multe secrete în cele șase sau șapte ore petrecute laolaltă. Desigur, ce se petrecea acolo putea să fie regizat după bunul plac al elevului pentru a arăta exact imaginea pe care voiai să o vadă lumea.
Când vine vorba de mine nu am fost atât de machiavellian sau spielbergian. Dar evident a fost o schimbare. Până atunci nu puteam găsi un loc unde să nu fiu recunoscut ca băiatu lu asistenta, mama fiind una dintre cele mai cunoscute persoane din sat. Așa că trăim în umbră și acționam ca atare.
De acum însă, eram liber. Eram eu, elevul Sturza Iuliu, care citește mult, știe istorie și râde la orice glumă. Pe aceste coordonate îmi puteam construi identitatea. Și orice acțiune era contabilizată ca plecând în primul rând de la mine și urma să fie decontată tot de mine.
Adevărul e că în acele zile nu am avut deloc capacitatea de analiză de pe acum. Eram mult mai preocupat de cele mai noi filme, cele mai bune cărți, după o vreme de monumentele Aradului și mai știu eu ce. E un alt fel de a spune că mă compuneam pe zi ce trecea.
Un astfel de proces era inevitabil. Ar fi de așteptat având în vedere că e vremea adolescenței, când lași la o parte lucrurile copilărești (pe cât se poate). Nu mai poți rămâne același chiar dacă ai vrea. Dar nu vrei. Ești pus într-un alt context și simți nevoia de a te schimba (chiar dacă mai târziu vei ajunge să regreți nerăbdarea).
Dar cred că situația e puțin diferită când trăiești în două lumi cum ziceam mai devreme. Trebuie să echilibrezi și să găsești cine ești și cine vrei să fii. Mai e și presiunea socială a vârstei. În general eu am fost suficient de aerian și de băgat cu nasul în cărți încât să nu simt asta, dar probabil că niște urme tot se vedea (chiar dacă nu purtam blugi în fiecare zi la școală).
Fiind pus în astfel de scenarii cred că devii mai deschis față de lume și de margine. Nu neapărat în sensul de a fi retras și dezinteresat. În sensul de a nu simți dorința de a fi în centru și a cerși aplauze. De a nu obține titlurile cele mai, avantajele cele mai și așa mai departe. Se trăiește bine și pe margine, unde îți faci regulile după cum vrei tu și ești încă suficient de implicat.
Un (posibil) dezavantaj ar fi că vei crede că te găsești în rangul rătăcitorilor. Un Ulise ce hotărăște că nu are nevoie de Itaca și poate merge din țară în țară fără să-l cuprindă dorul. Poți deveni suficient de retras încât să dezertezi complet de la ceea ce ar putea fi activitățile care ți-ar fi folositoare sufletului. Nu zic că intru în fișa postului, dar această tendință e undeva în adânc și în unele momente își poate face apariția cerându-și tributul.
Închei potrivit cu zilele de astăzi. Dacă tot e Dune în cinematografe, să vă zic o replică din filmul vechi, cel din 84. înainte de plecarea de pe Caladan, ducele Leto îi spune lui Paul ceva de genul: omul are nevoie de experiențe noi, altfel nu crește niciodată. Și e adevărat, viața ne aruncă înainte fel de fel de experiențe și noi trebuie să le însușim. Apoi, să le reevaluăm și să vedem cum ne-au ajutat să ne maturizăm sau ne-a fost un obstacol. Și într-un final să le adăugăm poveștii vieții noastre, închizând acele capitole.
sursa foto: https://unsplash.com/photos/4Ennrbj1svk
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu