Disclaimer cu lucruri evidente: știm cu toții că opiniile despre literatură în general sunt subiective și influențate de condiții specifice individuale. Exact ca următoarele rânduri pe care am să le aștern.
Am simțit nevoia să scriu dincolo de mini-recenziile mele pentru că încep să ajung la o concluzie referitoare la scriitorii pe care i-am întâlnit în lecturile recente. După cum am scris și mai sus aceasta poate fi validă doar în dreptul meu sau a arădenilor stângaci născuți în septembrie sau a pasionaților de istorie și fotografie care ascultă Hans Zimmer. Nu știu. Dar la asta m-am gândit zilele trecute.
A fost bine că l-am citit pe Asimov când am făcut-o. Am scris într-o postare anterioară despre felul în care m-a influențat și după ce am citit Fundația am avut primele gânduri serioase de a scrie cărți (le aveam și înainte, dar erau mai degrabă copilării). Dar acum nici măcar nu mai țin cont de rolul său în activarea imaginației, ci pur și simplu de stil, un aspect personalizat și interpretabil.
Probabil cel mai mișto lucru legat de literatură e că poți scrie despre ceea ce vrei tu, atâta vreme cât poți scrie bine și reușești să convingi lumea să-ți ia cărțile. Fiecare găsește exact ceea ce îi place și dacă e norocos, se prinde de o nișă, descoperind noi și noi autori.
În cazul meu se pare că am găsit ceva ce nu prea îmi place. S-ar putea să trec într-o nouă etapă literară sau cine știe de ce, dar ultimele romane citite se încadrează cam în aceleași procedee care dont spark joy, cum ar spune Marie Kondo. Cine vrea nume să caute recenziile de săptămâna trecută în mod special.
Despre ce vorbesc? Sunt genul acela de cărți care merg pe linia fluxul conșțiinței, cu un narator omniscient ce controlează fluxul povestirii și ne ia de mână. Dintr-un punct din prezentul acestuia plecăm într-o călătorie în trecut, unde ni se povestesc anumite lucruri despre acesta, despre experiențele trăite și oamenii pe care i-a cunoscut. O scurtă paranteză, sunt convins că există romane scrise extrem de bine care folosesc această tehnică. Pe unele le-am citit. De fapt, sunt eu prea specific.
Nu e doar fluxul conștiinței, ci pur și simplu un monolog sau dialog, depănarea unei povești în fața unei audiențe mai mari sau mai mici. Scopul este doar acesta, de a actualiza acele situații, de a le aduce la cunoștința cititorului. Nu există nimic mai adânc sau poate există o temă, și aceea restrânsă în execuție.
Cum am scris mai sus, unii autori reușesc să te prindă mai bine într-o astfel de narațiune decât alții. Dar parcă mie nu prea mai îmi plac astfel de cărți. Nu mă aștept să primesc vreo morală mai mult sau mai puțin voalată la finele volumului, dar trebuie să fie ceva. Dacă stau bine să mă gândesc ar putea fi o erupție a introvertismului pentru că ceea ce fac astfel de romane seamănă bine cu discuția măruntă care este, evident, kryptonita noastră.
În vreme ce mă gândeam la astea, mi-am dat seama, uăi ce norocos am fost că l-am citit pe Asimov în adolescență! Stilul lui m-a fascinat pentru că este exact opusul a ceea ce spuneam mai sus. Este țintit, chirurgical, aproape matematic, oferind însă suficient loc pentru mirare. Există un ceas care ticăie și personaje care întâmpină situații neașteptate care îi modelează.
Și nu e doar Asimov. După el au venit Frank Herbert, Orson Scott Card, Tolkien și alții. Autori care au fost de-a dreptul creatori străduindu-se ca textul lor să aibă aparența unei lumi vii, care are să-ți ofere mult mai mult decât o scurtă melancolie când muți cartea de pe un raft pe altul. Textul putea deveni un puzzle, un loc de dezbatere, o fotografie în cuvinte, sau o cameră secretă unde se ascundeau referințe la alte opere sau mai știu eu ce.
De fapt ideea se leagă mai degrabă de momentul potrivit decât de altceva. Dacă nu aș fi citit Asimov, ci un alt autor lucrurile ar fi stat altfel. Poate niciodată nu aș fi prins gust pentru a merge mai departe cu imaginatul poveștilor. Sau acestea ar fi arătat altfel. Linia de asamblare mentală ar fi fost montată cu totul diferit. Astfel aș putea spune că a fost poate providențial contactul cu Fundația.
Până la urmă nimeni nu trebuie să imite pe nimeni. Literatura nu ar trebui să aibă limite și restricții de stil, posedând acest spirit ludic, de explorare. Dar tocmai această extindere la infinit va face ca cititorul să se limiteze la un colțișor. Pentru că fiecare avem preferințele și prejudecățile noastre care ne îndreaptă inevitabil înspre un anumit gen sau stil literar, evitând altele cu precizie de arcaș. Și e bine până la urmă. Pentru că drumul livresc al fiecăruia e diferit și ajunge pe cele mai neașteptate cărări. Atunci când trebuie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu