Dacă tot vine vara, m-am pus pe citit cărți din zona tropicală. Dar adevărul este că asta nu înseamnă neapărat o poveste veselă. Dimpotrivă. Ah, și mi-am luat prima țeapă literară specifică anilor 90.
Luna și doi bani jumătate, Somerset Maugham
După cum spune descrierea de pe coperta a patra, povestea romanului este o biografie romanțată a vieții pictorului Gaugain. Doar că aici e vorba de un englez, banal în toate privințele până în ziua în care își părăsește soția, casa, slujba și se mută la Paris pentru a învăța pictură. E urmat de un prieten comun care încearcă să-l aducă înapoi la soția sa, dar care descoperă că adevărul e mult mai complicat.
Strickland, acesta e numele protagonistului, devine un pictor genial, neînțeles, și apreciat abia după moarte. În viață a ajuns să se lepede complet de toate standardele și cutumele sociale având fixația maniacală de a picta cât mai mult înainte de moarte. Acest comportament antisocial îl transformă într-un persoană antipatică, ruptă de realitate și căutând să se refugieze doar în arta sa.
Punctul forte al cărții este această analiză a lui Strickland. Cum se face că un om banal renunță la tot pentru o pasiune, descoperind însă că avea un talent impresionant? Merită oare acest efort având în vedere că ajungi să-i alienezi pe toți apropiații tăi și să devii un pustnic ce se închină prin artă? Maugham plusează prin câteva portrete paralele, realizate în scurt, dar care pun în contrast pe Strickland, care apare în postura de creator, dar și alți oameni simpli care creează și ei, chiar dacă niciodată nu vor intra în istorie.
[Carte ce conține meditații despre artist, artă și excesele sale]
Trei nuvele exemplare, Miguel de Unamuno
O cărticică de aproape o sută patruzeci de pagini ce strânge laolaltă trei texte ale scriitorului spaniol. În prefața cărții sale el deplânge faptul că literatura din timpul său este copleșită de romane siropoase citite în special de gospodine (să folosim termenul modern). El vine cu o alternativă în aceste trei texte de-a dreptul dramatice.
Primul conține conflictul intern al unui bărbat, prins între două femei, o văduvă ce dorea un copil și femeia pe care iubea, care ajunge o mamă surogat. Deși acest aranjament ar putea părea că este echitabil, orice ruptură are un cost și se plătește. A doua povestire despre o familie nobiliară, cu două fete de măritat și un curtenitor încâlcit în dispute de familie care tulbură casa dar și comunitatea mai largă. Ultima povestire, despre o tânără frumoasă care se îndrăgostește de un moșier parvenit și sălbatic. Ea vrea să știe dacă îl iubește cu adevărat, iar această dorință o va împinge în brațele nebuniei.
Sunt trei nuvele interesante, apăsătoare, baroce în compoziție și imagini. Par a fi încărcate de spiritul și morala de sfârșit de secol al XIX-lea, chiar dacă împing până la limită simțămintele etice ale vremii. Privite printre rânduri reușesc să stârnească suficiente întrebări și discuții despre natura iubirii și despre încorsetarea socială ce de multe ori duce la drame în spatele ușilor închise.
[Povești baroce, pasionale și brutale ce explorează unghere umbrite ale dragostei]
Groaza, Honore de Balzac?
Cartea asta a fost o scamatorie. Deși n-am apucat, știu că prin anii 90 au apărut ca ciupercile după ploaie multe edituri mărunte ce au luat drepturi de autor pentru cărți mari. Și când nu au făcut-o, au scos din burtă cărți.
Așadar, cartea aceasta nu a fost scrisă de Balzac. Nu am studiat problema mai departe, dar dintre 3 povestiri, probabil prima este opera sa, iar restul sunt adăugiri din alți autori. Am dus-o totuși până la capăt și datorită scurtimii.
Prima povestire este despre o contesă franceză care a înnebunit după retragerea franceză din Rusia din 1812 și revenirea acasă. Bărbatul care o iubea a regăsit-o după mulți ani și a încercat orice pentru a o aduce înapoi la normalitate. Au existat consecințe la aceste încercări.
Cea de-a doua povestire vorbește despre un arhitect care nu vrea să audă de iubire și lucrează undeva prin India. Acolo întâlnește o moștenitoare tânără și frivolă de care se îndrăgostește pe loc. Intriga are aerul unei ficțiuni de proastă calitate din anii 50. finalul e cumva așteptat și dezamăgitor. Ultima povestire despre un conte de-a dreptul demonic în acțiunile sale, care teroriza ținuturile pe care le stăpânea. Într-o zi, o pedeapsă pe care a aplicat-o crunt unui slujitor s-a transformat într-o judecată aspră asupra sa.
Nu prea știu ce verdict să dau mai ales că am în față o operă colectivă. Oricum aceste ficțiuni sunt consumabile, ceva de citit în stația de autobuz între două drumuri. Prima are un aer suficient de elevat pentru a simți tragedia din spatele pierderii. Celelalte două sunt mai banale și nu oferă decât o scurtă călătorie în ținuturi explorate deja, către rezoluții așteptate și evidente
[Verificați atent cărțile vechi pe care le cumpărați. S-ar putea să aveți surprize]
*după o scurtă cercetare am descoperit următoarele. Prima nuvelă îi aparține cu adevvărat lui Balzac. Despre ce-a dea doua nu am aflat nimic. Ultima este scrisă de Charles Goffic, se numește Le Marquis Rouge apărută în volumul Passions Celtes
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu