O săptămînă internațională. Mini-recenzii

Săptămâna trecută mi-am propus să citesc câte o carte scrisă de un autor de pe un continent diferit. Aproape mi-a reușit.

 

Viața domnului de Moliere, Mihail Bulgakov

Dacă vrei să cunoști viața lui Moliere, cel puțin cele mai importante evenimente, ți-ai găsit cartea. Departe de a fi un roman propriu-zis, este un fel de biografie a acestuia în care privim ascensiunea și gloria dramaturgului francez.

Cu toate acestea, nu prea e nimic deosebit în această carte. Adică o semnătură unică Bulgakov. Dacă aș fi studiat eu viața lui Moliere, aș fi putut scrie ceva asemănător. Exagerez, evident, dar adevărul e că intervenția autorului e puțin limitată, asemenea unui biograf rece, derulând pelicula subiectului ales pentru studiu.

S-ar putea ca probabil fix ăsta să fie scopul. Pe coperta cărții apare comparația dintre Moliere și Bulgakov ca doi autori constrânși de regimurile politice în care trăiau să își cenzureze opera. Nu e carte rea, poți afla multe informații, dar ar trebui tratată undeva la hotarul non-ficțiunii.

 

Suspine tandre, Yoko Ogawa

Nu știu dacă v-am spus-o, dar mă dau în vânt după romane cu acțiunea în Japonia. De la Kazuo Ishiguro la Memoriile unei gheișe, au ceva autorii ăștia, sau pământul ăla de-l face plăcut la citit.

Și romanul ăsta e bunicel. E povestea unei femei care pleacă de acasă după o ceartă cu soțul ei, de care știe că are o aventură. Se retrage la o cabană pe care o cunoaște din copilărie sperând să-și reîncarce bateriile. Se întâlnește cu vecinii ei, un bărbat și o femeie mai tânără, care construiesc clavecine. Dezvoltă o relație de prietenie și puțin mai mult, iar acele luni petrecute acolo, reprezintă o revigorare a spiritului rănit al protagonistei.

Mi-a plăcut cartea. De la descrierile pădurii, a naturii în general, la dinamica personajelor. Toate trei sunt interesante în felul lor, oferind diferite ipostaze ale traumei, închiderii în sine și încercării de a trece peste durere. La final ajungi să empatizezi suficient cu fiecare. Of, până la final empatizezi și cu cățelușul ăla simpatic ce tot apare prin carte!

 

 

Epoca de fier, J.M. Coetzee

O carte apăsătoare. Un jurnal al unei femei muribunde din Africa de Sud a anilor 90 către fiica ei mutată în Statele Unite. Leagă suferința individuală umană de efectele cutremurelor politice și de eșecul guvernelor de a-și respecta oamenii pe care ar trebui să-i slujească. Mai vorbește și despre legăturile care se formează între oameni diferiți, străini, dar care pot ajunge să-și demonstreze dacă nu dragostea, măcar loialitatea.

În afara casei protagonistei se aciuase un om al străzii pe care ajunge să-l primească în casă, spre nemulțumirea menajerei. Acesta trece printr-o transformare de la un musafir deranjant la un sprijin în ultimele zile ale femeii. La rândul ei aceasta are propria ei experiență relevatoare pe măsură ce se îngrijește de fiii menajerei, copii de culoare ce vor să lupte contra apartheidului și suferă consecințele. Astfel, se împletesc spasmele unei națiuni în derivă cu durerea unei femei care simte că odată cu moartea ei, se prăbușește ceva din lumea frumoasă pe care o  cunoscuse cândva.

Solarienii, Norman Spinrad

Ok, cu asta am sărit puțin calul. Căutam ceva din America și am hotărât SF și am hotărât să fie scurt.

Ideea cărții, omenirea e strânsă într-o Confederație interplanetară. Se luptă cu niște extratereștri logici puși pe distrugerea umanității. E o luptă pierzătoare, dar toți așteaptă intervenția ex machina a Fortăreței Sol, căminul originar al oamenilor și ultimul bastion. Când aceștia apar în sfârșit, vin cu un plan, dar nu e deloc ceea ce se așteaptă generalii pământeni.

În primul rând, pe măsură ce citeam cartea nu am putut să nu evit asemănările cu opera lui Asimov. Totul are un twist la final pe care l-ai putea aștepta de la acesta. Protagoniștii sunt telepați, veniți de departe gata să influențe un imperiu (să-i spunem). Mai e și raportul dintre solarieni care seamănă bine de tot cu Gaia lui Asimov (s-o fi inspirat de aici?). Și mai era și un vizionar care a înțeles starea omenirii și a făcut un sacrificiu pentru a o duce pe drumul cel bun. Asta sună mult cu Hari Seldon, dar în același timp și cu ceva din universul Dune, în care protagonistul face o alegere similară.

Dacă aș lua cartea ca atare, e suficient de interesantă. E și scurtă, așa că Spinrad nu bate câmpii și te duce în fugă până la destinație. Poate alienii sunt un pic simpluți, dar cam asta ar fi ideea. Și finalul e descris atât de poetic, încât lași de la tine faptul că era evident unde se va ajunge. E o carte suficient de bună, atâta timp cât accepți limitările timpului.