Pe măsură ce mă adâncesc în hățișul bibliotecii mele, introvertismul îmi este pus la încercare. Eu sunt o persoană care încearcă să vadă binele în orice situație și se străduie să aplaneze conflicte, chiar și când nu apar. De aceea, în recenziile de până acum mă străduiam să mă rezum la detalii pozitive sau măcar neutre.
Adevărul e că la un moment dat ajungi la o epifanie personală. Și oricât de mult ai încerca să-l scuzi pe autor, sunt totuși niște bani oferiți editurii/anticariatului, e timp care poate fi încărcat cu altceva. În punctul ăsta, orice critici constructive nu sunt de domeniul ranchiunii, ci al bunului simț. La fel m-aș simți și eu față de cineva care mi-ar explica de ce vreuna din cărțile mele nu au fost bine scrise.
So, hai să vorbim despre cărți.
La limită, Diana Farca
Din vremea când cumpăram romane fără discriminare, am apucat și volumașul ăsta. Era și gândul acela că ajuți un tânăr scriitor român așa că nu m-am putut abține. Și pot spune că în mare mi-a plăcut, am înțeles unde bate, care sunt temele prezentate. Doar că felul în care este scris dă senzația avântului tineresc al pasiunii, fără o atenție acordată direcțiilor tradiționale ale literaturii.
Îți dă o senzație de optimism puțin naiv, lucrurile rezolvându-se un pic prea ușor pentru protagoniști. În plus felul în care sare de la un punct de vedere al personajului la altul este uneori amețitor și confuz. Alte părți sunt repetitive. Și centrul narațiunii, o poveste în ramă începe pe neașteptate și fără avertisment. Ceea ce e prezentat e suficient de interesant pentru a te face să continui să citești, dar stilul este încă în rafinare.
[Dați șanse scriitorilor tineri și încurajați-i să continue!]
Thais, Anatole France
Un roman scurtuț și interesant. Cred că mi-a plăcut cel mai mult de săptămâna asta. Povestea e simplă. Un călugăr din deșertul egiptean e convins că are o viziune din partea lui Dumnezeu de a merge în Alexandria și de a chema la pocăință pe Thais, cea mai admirată curtezană a timpului. Așa că pleacă într-acolo pentru a-și duce la îndeplinire misiunea. Dar ieșirea pe terenul de joacă al păcatului va avea rezultate neașteptate.
Mi-a plăcut mai mult probabil datorită așezării istorice, pe vremea de final a Imperiului Roman. Detaliile, fie istorice, religioase sau culturale sunt fascinante și povestirea are de câștigat datorită acesteia. Personajele își joacă bine rolul fără a avea neapărat o profunzime aparentă. Pafnutie e călugărul loial și naiv care se va confrunta cu realități pe care nu le poate stăpâni. Thais este o femeie care are nevoie doar de o scânteie pentru a-și reaprinde credința și a urca întru sfințenie. Probabil oscilația sufletească a lui Pafnutie reprezintă inima cărții și conduce la morala pe care autorul voia să o expună
[Interesantă pentru detaliile istorice, dar și pentru tumultul personajelor]
Doamna din lac, Raymond Chandler
După Agatha Christie și Rodica Ojog-Brașoveanu, a venit rândul unui alt boss polițist. Chandler e faimos și printre neinițiații ca mine într-ale literaturii de gen. Și mi-a plăcut cartea.
Mi-a luat puțin până m-am obișnuit cu stilul american al cărții. Și apoi m-am simțit ca acasă pentru că opera lui Chandler a fost preluată și adaptată literar și cinematic de toți viitorii compozitori polițiști.
Philip Marlowe e un detectiv angajat pentru a investiga dispariția soției unui bogătaș. Cu cât merge mai departe pe urmele acestui caz va descoperi că este mult mai complicat și pânza de păianjen se întinde mai multe decât crezuse inițial. Și vinovatul era cineva la care nu te-ai fi așteptat.
Nu e mirare că Chandler a fost numit un maestru al genului polițist. Proza e bună, ușoară când trebuie, misterioasă la nevoie, presărând suficiente detalii pentru a lucra la caz alături de Marlowe. Fundalul și atmosfera pot părea acum clișeice tocmai pentru că reprezintă inspirația a sute de imitatori mai mult sau mai puțin talentați. În orice caz, Doamna din lac e un clasic al literaturii polițiste.
Un om în întuneric, Paul Auster
Da, îmi recunosc dezamăgirea. Am plecat cu cinci feluri de așteptări în patruzeci de pagini și până la urmă nu am ajuns niciunde. Auster spune povestea unui bărbat invalid, ce stă la pat și într-o noapte compune o poveste despre un al doilea război civil american.
Protagonistul este aruncat în acea lume distopică și poate scăpa doar dacă-l ucide pe acela care visează războiul, însăși Brill. În acel moment credeam că romanul se inspiră din ideile lui Philip K Dick și încercam să văd cum se unesc cele două fire narative. Spoiler: asta nu se întâmplă. La un anumit punct Brill renunță să mai viseze și trece la alte gânduri.
Înțeleg că autorul încearcă să prezinte noaptea de insomnie a unui om și felul în care acesta se confruntă cu trauma, dar poate ar exista un alt mod de a o face. În cele din urmă narațiunea se îndreaptă către povestea de dragoste dintre el și soția sa decedată, istorisită nepoatei. Nu e nimic frustrant, dar nici nou care să ofere o perspectivă diferită.
Apa neagră, Joyce Carol Oates
Roman de clef, adică un roman care se inspiră și repovestește o întâmplare reală. Am învățat ceva nou. Cartea aceasta pleacă de la o tragedie petrecută prin anii 70 când senatorul Edward Kennedy se răstoarnă cu mașina într-un lac. Împreună cu el se afla o secretară care nu va supraviețui accidentului.
Aceasta e și povestea cărții, cu alți protagoniști. E o poveste scurtă, dar felul în care e prezentată m-a descurajat. În locul unei narațiuni liniare, se începe cu sfârșitul și de-a lungul celor o sută și șaptezeci de pagini, se reiau frânturi din viața fetei ce urma să moară. E ca și cum ai merge într-o încăpere și la fiecare cinci pași cineva ar stinge becul, l-ar aprinde din nou și tot așa. E greu să te concentrezi sau să depui inimă în contul poveștii.
Evident totul se bazează pe o tragedie reală care merită taxată și probabil există o anumită valoare dincolo de cea stilistică, dar ca un simplu cititor, nu mi se poate cere să cercetez în profunzime când forma ajunge să împiedice lectura lejeră.
[De citit și tras propriile concluzii]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu