Nu credeați că veți citi vreodată o postare care să laude oamenii cu două fețe, nu-i așa?
Evident, nici această postare nu se încadrează în limitele dilemei. Spre altceva voiam să bat cu un asemenea titlu ciudat, dar care va căpăta sens în foarte scurte cuvinte. E o realitate care a fost dintotdeauna și care nu știu dacă e vindecabilă, dar e cel puțin evitabilă (v-ați prins oare că-mi place formația Taxi?)
Totul pleacă de la ambiția omului. Sau de la nevoie. Trebuie să fii ceva în viață. Altfel nu ești om. Ești în afara centrului, ești pe dos, incomplet. Așa că alegi ceva. Te specializezi și iei chipul pe care societatea ți-l pune înainte. Și e bine, e absolut normal și lăudabil.
Doar că în cazul multora, această mască (ne-medicinală) pe care ți-o pui pe față ajunge să te cuprindă cu totul. Îți devine personalitate, umple fiecare orificiu al sufletului și nu lasă loc pentru nimic altceva. Ești acaparat și lipsit de scăpare. Și, la fel ca în cazul multor mutații, chiar nefaste, o accepți. Și devii acea mască. Sau față, ca să rămân fidel titlului.
Îți trăiești viața preocupat doar de problemele ce se învârt în jurul meseriei, devii poate chiar bun în ceea ce faci, cântărești tot ce se învârte în jurul tău în moneda pe care o cunoști atât de bine și tot ce nu se potrivește, devine ciudat sau de evitat. Și ritmul vieții e atât de galopant încât nu-ți mai permiți un moment de pauză în care să-ți spui: doar atât să rămână din existența mea? Viața mea este ce-mi dictează alții?
Într-o noapte când veneam cu trenul de la București am devorat cartea lui Stefan Zweig, Lumea de ieri. Sunt o mulțime de anecdote și de imagini care au puterea de a ți se implanta în minte. Unul din lucrurile care mi s-a încurcat printre neuroni e felul în care trăia viața școlară.
În școala gimnazială sau liceu, nu mai țin minte, Zweig povestea despre întrecerea intelectuală frenetică dintre studenți. Și nu pentru note, ci pur și simplu era o poftă și o curiozitate ce trebuia săturată. Pruncii ăia mâncau manualele primite și apoi se răspândeau prin biblioteci urmărind firul intereselor lor.
Chiar că sună ca o lume de ieri. E o imagine diametral opusă cu cea prezentată la început, care seamănă mai mult cu ziua de azi. Și pleacă de la acest gând al meu, câți dintre noi mai avem o viață interioară și o curiozitate care depășește limitele necesarului?
Îmi place așa mult meme-ul ăla despre ce înseamnă maturitatea: e clipa în care ceilalți nu te mai întreabă care e dinozaurul tău preferat. N-avem timp de nimic altceva decât de ceea ce ni se cere și trebuie rezolvat cu titlu de urgent. Poate aveam pasiuni în copilărie, poate în adolescență ne plăcea să citim, dar toate acestea s-au stins, au devenit cenușă în crematoriul rutinei prea cunoscute.
Așa devenim plați, ușor de citit și până la urmă goi. Nu mai putem să ne mirăm, nu mai putem să stârnim spiritul ludic și nu simțim dorința de a vedea dacă lumea e doar atât, o fotografie a vieții de zi cu zi care ne găsește mereu cu figura încruntată, înglodați în probleme.
Există niște adevăruri de care nu putem fugi. Le-am recitit fără premeditare în două cărți, săptămâna asta. Unu, îmbătrânim. Doi, murim. De astea nu scăpăm. S-ar putea să ajungem aici la fel de senini și fericiți pentru că după decenii nu ne-am mai gândit la altceva. Am putea totuși să regretăm că ne-am limitat doar la atât, la o față care ne-a epuizat și ne-a furat anii, ne-a buzunărit de timp și ne-a făcut să pierdem ocazii pe care nici nu le putem visa.
Puține sunt drumurile care să fie cu sens unic, iar uneori e înțelept să știm să dăm și cu spatele
sursa foto: https://unsplash.com/photos/oxKKmxIT_7E
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu