E interesant când unii oameni se aliază cu vremea de afară. Mai mult de atât spun că îi reprezintă, îi definesc. Unora le place vara, căldura, soarele. Ăștia sunt oameni extrovertiți, petrecăreți care nu pot sta în casă și abia așteaptă cele trei luni în care să trăiască cu adevărat. Alții adoră zăpada, puritatea și pufoșenia ei imediat ce acoperă pământurile jilave ale patriei. Unora le curge prin vene ploaia și zilele ploioase le sunt ca o transfuzie de energie.
S-ar putea să fie și mixuri, oameni fascinați și de ploaie și de zăpadă sau mai știu eu ce alte combinații letalo-meteorologice. Dar eu, că de la mine a plecat și s-a întors acest gând. Ce-mi place mie?
Oricât de ciudat ar suna, iar ciudățenia pare de multe ori în dreptul meu marcă înregistrată, mie îmi place vremea de azi. Da, vremea aceea mohorâtă, cenușie și molcomă. Da, știu, v-am spus că e ciudat.
Nu aș putea spune când am început să simt o frățietate cu această stare climatică. Din copilărie nu prea îmi aduc aminte de gânduri prea profunde și impresii apăsate asupra psihicului meu. Zilele toate se scurgeau una în alta devenind un ghem nedesfăcut de nostalgie.
Dar cu timp, dacă pot îndrăzni, pe măsură ce m-am maturizat, a început să-mi placă. Un punct de început ar fi liceul. Atunci aveam timp liber să mă plimb pe străzi, să mă uit la cer, să-mi iau pulsul sufletului. Și zilele în care ajungeam la o stare bună, calmă erau tocmai acestea în care soarele își punea batic pe cap.
Pe mulți oameni îi indispune, îi moleșește această vreme. Mie pare să-mi ofere claritate și liniște. Dacă aș merge mai departe cu ideea că această asemănare se lipește de temperamentul meu, cenușiul impune o anumită tăcere, reculegere. O solemnitate ascunsă sub plapuma de nori. Parcă m-am descris pe mine, cel puțin în unele momente ale vieții.
E și-o legătură a cerului, cu interiorul și cu mersul. Spuneam de plimbat și pentru mine a te plimba înseamnă a da drumul limbii să vorbească. Nu, Doamne ferește, nu devin limbut dacă prognoza meteo anunță ceață. E ceva interior. Când mă plimb singur vorbesc cu mine și mă descopăr. Un paradox. Vremea de afară se închide, iar eu în interior mă deschid.
Evident tot ce am scris până acum are un grăunte însemnat de subiectivitate. Dar e adevărat pentru mine. Nu mă pot sătura de vremea asta și când vine vorba de răsucirea anotimpurilor, aștept cu dor toamna târzie, cu zilele înăbușite într-o atmosferă de senin împrejmuit cu nori. E o vreme a visătorilor, a sincerității și a planurilor făcute înainte de așezarea înghețului. Tipic uman.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu