Fuga de Tsundoku

Nu, ăsta nu-i vreun frate vitreg de-a lui Son-Goku

Am picat într-o fântână și reîncep să scriu cu subiectul ăsta. Păi, asta are legătură cu pauza literară de pe blog.

Începem cu definirea termenilor pentru cei care nu sunt prea familiarizați cu bibliofilia. Tsundoku este un termen japonez care descrie acea stare în care cineva cumpără cărți fără a le citi, așezându-le vraf după vraf și mândrindu-se cu ele. Pe englezește s-ar numi într-un mod mai colocvial, book hoarding.

Am trecut pe acolo și am fost mândru d-asta. Aș putea spune că am dat acestei obsesii un sens nobil. Îmi imaginam o bibliotecă în care să strâng cât mai multe cărți, din toate domeniile imaginabile, chiar dacă niciodată nu voi mai apela la ele. Important era să știu că dacă voiam să citesc despre Războiul din Coreea, despre atomi sau despre bunele maniere aș fi avut vreo cinci-șase cărți la îndemână.

Cum ajungi acolo? Recunosc, am fost colecționar de mic. Nu am prins gumele Turbo, dar gume cu abțibilduri am strâns. Apoi am trecut la cartonașe și promoții de tot felul. Singurele momente în care am fost interesat de fotbal a fost atunci când se făceau albume și cartonașe cu jucători. Când m-am făcut mare, înainte de liceu, am renunțat la ele. Tot atunci am început să-mi strâng o bibliotecă.

Fără anticariatul din Arad și librăriile din oraș nu puteam face asta. Totul se păstra însă în limite normale. Am luat-o ușor pe ulei când am plecat la București. Am prins momentul de aur 2012-2015 când s-au deschis niște anticariate faine ce aveau grămezi de cărți de la 1 leu în sus. Singurul motiv pentru care aș fi stat ghemuit minute în șir (ca să văd titlurile disponibile).

Doar că acelea veneau și plecau. Biblioteca avea două uși, iar multe (poate majoritatea) cărți nu le mai am. Doar că la un moment dat, cred că prin 2016 am decis nu să închid o ușă, ci să o zidesc. Nicio carte nu mai pleacă de acasă. Și au urmat câțiva ani în care am devenit client fidel al librăriilor (fizice și online) și mai ales anticariatelor.

Prea rar am depășit linia utilității. Cumpăram cărți care mă interesau. Dacă era ceva din domeniul istoriei, religiei, științelor, literaturii, le luam, chiar dacă îmi dădeam seama că nu aveau o valoare prea mare. Voiam să am cât mai multe voci în discuție, de parcă era necesar.

Aici vine al doilea punct în ceea ce privește motivația. De ce cumperi atâtea? Pentru că ai nevoie de ele, pentru că ești cineva. Lumea îți spune asta și uneori te ia curentul și chiar crezi asta. Și atunci ai nevoie de cele mai bune și nebune cărți, ca să poți ști. Iar de acolo, mai e un pas până la multitudine.

Parcă în Hobbitul apărea imaginea aceasta a celui care ia boala avutului. După ce-l omoară pe Smaug și văd tot aurul, te ia cu friguri, vrei tot pentru tine, și vrei mai mult pe deasupra.

Asta simțeam și eu. Nimic nu era mai satisfăcător decât să deschizi un colet, să te uiți la un vraf de cărți pe care le pui pe raft, te uiți la ele și apoi îți continui viața fără a le băga în seamă. Era ceva îmbătător și liniștitor în ordinea și mulțimea lor. Mi-am călcat și principiile minimaliste, zicând că mă mulțumesc cu două bluze dacă pot avea două mii de cărți.

La fel ca și cu multe altele, căderea din dragoste a fost bruscă. Acum un an, cam pe vremea asta, poate puțin mai târziu. A trebuit să fac o alegere, și am ales. Ori să continui să cumpăr cărți fără frână, sau nu. Foarte repede după ce m-am oprit, parcă mi s-au deschis ochii.

Chiar și eu m-am mirat de această schimbare. Acele fotografii cu rafturi întregi și rânduri de cărți chiar dacă arată bine, nu mai le doream pentru mine. Împreună cu acea alegere, mi-am dat seama cât de folositoare ar fi puțină magie a ordinii. Am avut o perioadă în care m-am simțit sufocat de obiecte și m-aș fi bucurat să văd mai mult puțin.

Concluzia nu e că nu mai cumpăr cărți. Încă cumpăr, dar sunt foarte selectiv, ceea ce e rar și neobișnuit pentru persoana care nu putea ieși dintr-o librărie cu măcar o carte. De vreo săptămână și ceva mă lupt cu niște grafice legate de creșterea bibliotecii. Anul ăsta, până acum vine aproape de 2014-2015 în ceea ce privește cumpăratul de cărți. E adevărat, mai sunt trei luni, dar acum sunt vigilent cu această pasiune părăsită.

Și ce să mai vorbim de costuri! Lumea se plânge că a crescut prețul la utilități, ce să mai spun de cărți! (în afară de cărțile mele care se vând cu -5 lei) Mă uitam cum acum patru-cinci ani puteam lua trei cărți la prețul unei cărți de astăzi, evident de o calitate superioară.

Da, am scăpat de tsundoku. Am reînvățat că o carte e bună pentru ceea ce se găsește în ea și dacă nu e citită, nu-și are rost. Altcineva ar putea avea nevoie de ea. Acum mă găsesc în situația unei persoane care a scăpat de mâncatul excesiv, dar are multe kilograme în plus. Probabil că ar trebui ca biblioteca mea să slăbească. Asta e o poveste pentru altădată.

Acum, să ne bucurăm de rafturi puține și de cărți necesare!

PS: fotografia este din 2017, pe vremea când încă puteam aduce toate cărțile într-o singură cameră