Am văzut Titanic

 Nu știu dacă aș fi zis că mai poți scrie ceva nou despre Titanic în 2023, dar cred că putem scoate ceva la iveală.

Mi-a stat pe limbă de ceva vreme să revăd filmul, acasă. Dar când am văzut prima dată reclama de la Cinema City, că urmau să relanseze filmul în cinema, mi-am zis că se aliniază stelele pentru a mi se îndeplini dorința.

Înainte de a spune ceva despre experiența de acum, nițică arheologie. Pentru că am fost acolo, am trăit pe viu acei ani în care Titanic era cel mai mare film ever, în care cel mai nou film cu supereroi era Batman și Robin, și nici gând de Iron Man sau MCU. Am prins valul din plin, așa că de când a început filmul am plutit în nostalgie pură.

Pe atunci aveam cinci ani, un televizor cu patru canale, o colecție mare de cartonașe și mult timp liber. Așa că în momentul în care James Cameron și-a lansat filmulețul am fost pregătit să-l văd cu ochii larg deschiși.

Nu-mi aduc aminte când l-am văzut prima dată, e cumva ironic. Cu siguranță la TV, pentru că cinematografele erau un tărâm necunoscut pentru mine atunci. De fapt, nu prea puteai scăpa de Titanic în zilele acelea. Toată lumea vorbea despre, elogia și parodia filmul. Așa îți dai seama că vorbești de un fenomen cultural de proporții.

În anul următor, am mers într-o vacanță la niște rude, și chiar dacă timpul trecuse umbra fenomenului încă nu se disipase. Și țin minte că acolo am văzut filmul de cel puțin trei-patru ori în probabil tot atâtea zile cât am stat acolo. L-am văzut pe casetă. Casetă video. Deja se cască o prăpastie tehnologică de 25 de ani. Asta însemna că pe atunci nu puteam scoate din buzunar vreo dispozitiv, și să-l revăd vreo scenă când aveam chef. Eram la cheremul celui care avea o copie și care o punea la dispoziția celorlalți.

Un alt fel în care Titanicul mi-a marcat copilăria a fost prin cartonașe. Alte vremuri, alte relicve. Pe timpul meu, cei ce voiau să scoată bani de pe copii puneau la bătaie niște cartonașe inspirate în general din filmele populare ale momentului. Încă îmi aduc aminte cartonașele cu Titanic și un album pe care m-am luptat să-l completez. Cumpăram gumă de mestecat la greu ca să fac rost de abțibilduri. Am avut o copilărie mișto...

Și o ultimă informație pe care nu o neg, nici nu o afirm, s-ar putea ca în aceeași perioadă copilăroasă să fi avut o jucărie, un Titanic care  se transforma în robot. Și s-ar putea să-mi fi fost companion în multe din băile pe care le făceam, intrând la apă, dar plutind. Oricum, timpul a trecut și Titanicul a rămas o amintire. Am văzut multe filme la viața mea, dar acesta a rămas mereu ca un Film.

Așa, revenind la ziua de 12 februarie 2023. Am văzut Titanicul. Cum a fost? Răspuns scurt și poetic: ca o clipă. Trei ore bătute pe muchie care au trecut pe nesimțite. Alte filme de o oră jumate le suferi, pe acesta l-am sorbit. Altfel nu pot zice. A fost cu adevărat formidabil.

Tot așa după ce s-a terminat, și Celine Dion a început să cânte cum My Heart Will Go On, nu am putut decât să tac. M-am simțit epuizat, dar într-un fel bun, acea stare de totală picurare a atenției. Pot spune că am fost în film, m-am plimbat pe coridoarele elegante, am fost în apa înghețată și așa mai departe. Așa arată imersiunea într-un film. Rar mi-a fost dat o așa senzație.

A fost conștiența faptul că te afli în fața unei opere de artă, și nu poți decât să deschizi sufletul și să lași ca frumosul și talentul să te cuprindă. Pur și simplu. Ca și cum s-ar trezi un fior adormit, elementar, o legătură cu înaltul, exact ca atunci când asculți o piesă clasică executată la perfecție, sau când privești un tablou al unui pictor ce și-a așezat tot talentul pe șevalet.

Fiecare scenă, fiecare platou și toți actorii, au fost la înălțime. Decorurile recreate și având o viață a lor. Un scenariu bine închegat și cursiv. Muzica lui James Horner, care te înalță pe valuri sau te sfârtecă pe măsură ce dezastrul crește în intensitate. Despre toate astea s-au vorbit și nu are rost să le repet.

Și ultimul lucru care mi-a trecut prin minte când priveam acest spectacol excelent. Auzisem că într-un interviu Cameron a zis că Avatar, cu filmele încă nefilmate vor reprezenta opera lui de căpătâi. Adevărul e că un autor nu-și hotărăște posteritatea și cred că Titanicul e la un nivel pe care Avatar nu-l poate atinge (s-ar putea să mă înșel, nu zic 100%; dar va fi tare, tare greu).

Pe lângă asta, am recunoscut zeci de actori, din roluri din alte filme, mai bune sau mai proaste. Dar toți pot spune, am jucat în Titanic, mi-am vărsat toată energia în filmul ăla, care va rămâne și după moartea lor. M-am gândit și la James Horner, a cărei coloană sonoră a câștigat Oscarul. El a murit acum câțiva ani, dar muzica asta rămâne pentru generațiile viitoare.

Mă gândeam la eternitatea operelor. Un autor, orice ar compune, poate doar visa la viitor, și la spectatorii talentului său. Titanicul va rămâne o relicvă, un pocal în care s-a vărsat multă transpirație și talent. Poate va apărea în cinematografe și la aniversarea a cincizeci de ani de la lansare. Pe atunci, toți vor fi mai împovărați de vârstă, vor arăta la fel ca Rose din începutul filmului, dar pelicula îi va prezenta totdeauna tineri. Pentru că arta înaltă nu are vârstă, ci rămâne peste timp și are darul de a inspira și emoționa pe cei ce-și deschid inima în fața unui astfel de fenomen rar.

 

Și asta e ceva ce merită cu adevărat văzut pe marele ecran.