Una din puținele constante ale vieții este eșecul. La fel ca legea gravitației care te trage la pământ de fiecare dată când crezi că e cazul să-ți iei zborul, tot așa și legea eșecului repetă aceleași norme la nivel personal.
Și e atât de diversificat! Poți eșua în orice domeniu. Școlar, profesional, relațional, spiritual, sentimental, sportiv. Poți să dai greș în cea mai mare afacere a vieții tale sau poți să o faci lată când vine vorba de hobby-ul tău preferat. Nu există nimic mai interdisciplinar pe lumea asta.
De parcă ar fi o promoție, eșecul nu vine odată în viață. Ți s-ar putea părea că e lipit de tine și când vrei să faci ceva bine, dai cu nasul de asfalt, sau poate mai rar, dar în momentele esențiale. Sau ocolind niște eșecuțuri familiare tuturor ajungi să te împiedici de unul mare care te macină.
Într-un fel nu asta este problema. Știm că nu trăim într-un film Disney în care toate lucrurile se petrec cum vrem noi pentru că suntem protagoniștii, în care la final toate farfuriile sparte se pun la loc prin magie și în care coloana sonoră este asigurată de un compozitor titrat. Alta e buba.
Eșecul e o ruptură, un colaps, un recul. O lovitură în plin suflet, care spintecă, rupe și lasă cicatrici adânci. Nu mai ești același om. Da, la suprafață poți fi neschimbat, dar înăuntru totul e deranjat. Și ia timp, mult timp, până când adâncul ființei începe să semene cu ce a fost înainte de dezastru. Și niciodată nu va mai fi la fel.
Alături de noi pășește mereu un demon al neîncrederii. Să-l luăm metaforic, ca pe un gând sâcâitor care vrea să ne concentrăm pe slăbiciunile noastre. Când suntem în vârf, nu-l auzim așa bine, pentru că avem dovezi ca să-l încuiem. Dar ce facem când ne târâm prin noroi, căutând să ne ridicăm, și nu găsim impulsul să o facem?
Unul din cele mai grele lucruri care vin după eșec este încercarea de a fi din nou cine ai fost înainte. Depinde de la om la om. Alții au o reziliență mentală mai bună și trec mai ușor peste astfel de căzături. Alții nu. Fiecare cu bagajul propriu de experiențe și lipsuri care îl modelează.
Atunci când vrei să te ridici din nou de pe genunchi, simți tremuratul mușchilor, auzi cum pârâie oasele, vezi în minte prăbușirea și eziți. Iar dacă o faci, și cazi din nou e și mai grav. Atunci te afunzi mai adânc și teama de tine crește și mai mult. Te ridici, cazi din nou și din nou, până când devii imun la tentativele de a mai reveni de unde ai căzut.
Nimic nu doare mai tare ca acea voce care-ți spune că o să dai greș din nou. E paralizant și lipsit de speranță. Pentru că știi că pe de-o parte are dreptate. Te-ai văzut făcându-te de râs. Știi că ai în tine capacitatea de a eșua. Și nu doar o singură dată. E vocea care bagă cărbuni în cazanul îndoielii de sine și a dezamăgirii.
E drept, altădată vocea poate suna din altă parte. Cei care nu te cunosc așa bine, pot să comenteze de parcă viața ta e subiect de piață și e nevoie ca și ei să-și dea cu părerea. Altădată cei apropiați pot să te cântărească și să te găsească prea ușor. Nu mai au răbdare cu cei căzuți și vor rezultate.
Aici se naște o mare înșelătorie. Ajungi să crezi despre tine că ai valoare doar dacă faci ceva, dacă acumulezi ceva, dacă ai rezultate. Trebuie să fii măcar pe aproape cu vecinii tăi, cu colegii tăi, cu necunoscuți pe care-i vezi online, altfel ești un nimic. Și cum se poate simți cineva care plutește în eșec în ecuația asta?
Fiecare avem însă valoare. Chiar dacă nu suntem premianți, chiar dacă ne bâlbâim, ne dăm ochii peste cap și dăm bir cu fugiții când toți așteaptă să fim campioni. Pentru că viața nu e partitură muzicală, și nu ne trăim fiecare zi în tempoul scris de vreun compozitor. Altădată în viața noastră nu e muzică, ci doar tăcere, care vrea să ne înghită și pe care cu greu o scoatem din suflet.
Da, nu e ușor să te ridici. Nu e ușor să faci același lucru în care știi că ai eșuat de atâtea ori. Cei din jur îți spun că vei da greș din nou. Mai rău acea vocea din tine, care ești chiar tu, îți spune că nu mai ești bun, că nu vei mai reuși. Acesta poate fi sfârșitul drumului. Civilizația a creat suplimente care să aline visele celor care se predau eșecului, ducându-și zilele fără să privească în sus.
Asta nu este însă o soluție, ci doar o pânză peste ochi. Trebuie să te ridici. Să-ți faci curajul să te întorci înapoi pe aceeași cale, chiar dacă tribunele te huiduie și genunchii tremură sub presiune. E dublă presiune pentru că deja ai dat-o în bară. Dar asta înseamnă că trebuie să te întoarcă înapoi din drum.
Nu poți să te ridici, nu poți să te regăsești, dacă nu te întâlnești cu acel curaj dinainte, cu acea dorință de a face liniște în jurul tău. De a pune punct. Da, am eșuat de 1000 de ori, dar astăzi este ziua când voi reuși. De acum înainte, mă voi face bine. Și voi umbla cu capul sus, știind că zilele negre sunt în urma mea.
Evident, nu există garanție că nu va urma un alt astfel de moment mai târziu, să ne aducem aminte de început. Dar faptul că te-ai ridicat de jos, că ai scris un alt viitor, în care urci din nou pe munte, este dovada că poți să o faci din nou și din nou. Acea victorie, schimbă peisajul. Îți arată cine ești cu adevărat și cine poți fi pe mai departe.
Ziua de mâine aparține celor care știu că au dat greș, dar care au învățat să spere și să se încreadă în cine sunt ei în adâncul sufletului lor
sursa foto: https://unsplash.com/photos/cGXdjyP6-NU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu