De câte ori ați pățit ca la finalul filmului, să simți nevoia să mai rămâneți pe scaun ca să vă reculegeți?
Da, am întârziat, ca de obicei. Nu mi s-a deschis ușa cinematografului până recent. Și nici măcar în IMAX. Dar și așa, oricât a fost, aș putea spune că a fost peste măsură de impresionant.
Cred că de prin 2010 în dreptul meu, Christopher Nolan a primit un cec în alb. Toate filmele sale reprezinte opere care reușesc să te țină lipit de ecran și mai apoi să revină în memorie când te gândești la cinematografie serioasă. Inception, Dark Knight Rises, Interstellar, Dunkirk, Tenet... Doar citind titlurile parcă revezi secvențe sau auzi frânturi din coloana sonoră, de cele mai multe ori realizată de către talentatul Hans Zimmer.
Așadar, am plecat de la premisa că Oppenheimer va fi un film bun. A urmat lungul marș al distribuției, o fotografie de grup cu actori de marcă, în frunte cu Cilian Murphy, Emily Blunt și Robert Downey Jr. Deși trebuie spus că până și rolurile mărunte nu par așa, fiecare replică și reacție completând tabloul nolanian.
Se poate așadar spune că așteptările au fost la înălțime și că ceea ce s-a proiectat în teatrul minții a corespuns cu rezultatul de pe ecranul cinematografului. Oppenheimer este un produs tipic al regizorului american. Filmat pe materiale ce au trebuit inventate special, spus într-o manieră non-liniară, având un mister în centru, folosind o explozie reală pentru scena detonării bombei atomice, toate sunt lucruri pe care le așteptam de la maestrul din spatele camerei.
V-ați dat seama că mi-a plăcut filmul, nu? Trei ore care au zburat pe nerăsuflate, chiar dacă în fața ochilor s-a derulat viața unui savant genial, egoist și fragmentat din cauza deciziilor și creației sale. La începutul anului glumeam că cel mai bun film pe care-l voi vedea în cinema va fi Titanic, o altă capodoperă de trei ore, dar m-am înșelat.
Un alt capitol la care m-am înșelat a fost compoziția filmului. Mi-am închipuit că miezul și punctul culminant vor prezenta testul Trinity de la Los Alamos. E drept, înspre acest punct aleargă în galop filmul, dar nu este capătul cursei. Pe lângă lupta în scopul finalizării armei nucleare, se țese o intrigă politică localizată în perioada de după război, un fel de proces, o pledoarie a savantului pentru faptele sale.
E un film dens, cu multe straturi și nu trebuie să ne mire, având în vedere că reușește să condenseze evenimentele din viața lui Oppenheimer (acum mă întreb cum va arăta Napoleon în toamnă). E o succesiune rapidă de cadre, cu dialog solicitant mai ales când intră în jargonul de specialitate. Cum spuneam însă, aceste trei ore trec repede și nu simți nevoia să te uiți la ceas, pentru că ești deja fixat pe această frescă mobilă impresionantă.
Am zis-o deja și merită repetat, actorii sunt extraordinari. Cilian Murphy creează o siluetă stoică, captivată de minunile universului, dar mai apoi înghițit în ițele politicii și ale unei răspunderi care-l va urmări în restul vieții. Filmul stă pe umerii săi și toate interacțiunile permit crearea unui portret ce îmbină severitatea formulelor cu slăbiciunile inimii.
Există zeci de cadre memorabile, datorită măiestriei lui Hoyte von Hoytema, un vechi colaborator al lui Nolan. Și sunetul... prea multe de spus. Gorranson a reușit cu brio să iasă de sub eticheta de compozitor pentru Black Panther sau Mandalorian, modelând o coloană sonoră monumentală, ce va avea ecou peste ani de zile.
Ca să nu mă repet, rezum ce am zis când am scris despre Titanic. Am văzut cu ochii mei o operă de artă desfășurându-se, un efort creator păstrat în cronicile filmului. Sunt cuvinte mari, și ăsta e genul de film care merită astfel de laude. Pot spune că și eu simt puțin din acea mândrie de cinefil, care poate spune trebuia să fii acolo și să vezi, oricum va revedea acest film pe laptop, blu ray player sau alt gadget pe care se vor viziona filme în anii următori.
Și de un alt lucru sunt sigur, nu o să fie singura dată când îl voi vedea în cinematograf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu