Eram undeva prin august 2014. Citeam o carte stufoasă, Istoria lumii de Andrew Marr apărută la editura Nemira. O carte densă, plină de detalii istorice. Pe măsură ce mă apropiam de sfârșitul ei și inevitabil de contemporaneitate am ajuns să strâmb ușor din nas la o afirmație ce reprezenta contribuția autorului.
El spunea că societatea umană, capabilă de creativitate și de progres, este trasă înapoi de liderii acesteia care nu înțeleg de multe ori detalii care nu se restrâng la sfera interesului imediat. Parafrazez, evident. În acele zile nu am fost de acord cu acea concluzie. Pe atunci țopăim de pe o corolă de minuni a lumii pe alta în cercul meu nemuritor și rece, acesta putând fi un indiciu al acestei respingeri. Dar lucrurile se schimbă cu timpul.
Puțin mai aproape de zilele noastre, de Dragobete în 2022. Am mers la poștă să trimit un colet, o carte. În noiembrie 2021 apăruse Zece ani de pribegie, cea mai proaspătă scriitură. Dar în acea zi nu eram în apele mele. De dimineață aflasem despre începutul invaziei rusești în Ucraina.
Ce-i drept în acea perioadă am fost pur și simplu paralizat. Îmi pierise tot cheful de orice și eram conectat la știri. Părea ceva imposibil de înțeles pentru anul 2022, în vremuri civilizate. Am ajuns până la punctul în care am chestionat valabilitatea oricărei tentative creative. Ce rost aveau toate astea când atât de ușor puteau fi șterse datorită ambiției și lăcomiei? Nu-i mai sănătos să luăm de bun îndemnul apostolului Pavel ce zicea să mâncăm, să bem căci mâine vom muri?
Cu timpul acea angoasă s-a mai calmat, a fost împinsă în plan secund fără a dispărea cu adevărat. Mai ales că am încercat să înțeleg puțin mai bine prezentul. Eu am fost mereu fascinat de lumea antică, de timpuri îndepărtate, și am respins istoria contemporană. Nu era de mine, nu mă atrăgea. Nu știu dacă mi-am schimbat neapărat părerea, dar acum știu mai multe.
Și adevărul pe care-l trăim este acesta. În loc să fi martori a unei relaxări, a unei calmări a situației, pare-se că stăm pe un cazan sub presiune. Oamenii se omoară între ei pe unde se apucă, o definiție simplă a politicii de astăzi. O pace fragilă ce a supraviețuit ca prin minune șaptezeci de ani tremură, e pusă sub semnul întrebării chiar de către cei care profită de ea. Ăsta poate fi cu adevărat un semn rău.
Dar nu aici vreau să mă opresc. Nu la crizele ce răsar ca niște flori otrăvite zi după zi, la discursuri ce cheamă la destrămare și sfârșit. Ci la mine însumi și la ceilalți oameni care trăiesc și privesc îngrijorați la ceea ce se vede în jurul lor. Ce putem face, în afară de a sta cu mâinile în sân și a aștepta să cadă drobul de sare nuclear peste capul nostru?
Iar decizia este de a face ceva. De a nu renunța chiar în fața acestei stări de disperare care ne poate cuprinde atât de ușor. Am stat pe margine așteptând ca lucrurile să ia o turnură mai bună. Adevărul este că privind în istorie niciun ev nu a fost lipsit de tulburări. Nu detaliez, dar așa este. Dacă erau germanici, huni, otomani sau sovietici, cineva era gata să amenințe bruma de bine din lume.
Așa că în ciuda a ceea ce se vede la televizor să trăim frumos. Da, o rebeliune în fața celor care cred că lumea le stă în palme și că deciziile lor sunt veșnice. Ei pot să producă durere, dar aceasta trece. Chiar dacă și noi, inevitabil, vom trece într-o zi. Contează ce facem până atunci. Așa cum Tolkien zicea odată, tot ce putem face este să decidem ce facem cu timpul ce ni s-a dat (iarăși parafrazez).
Nu putem aștepta un timp mai bun pentru că asta e singura noastră viață. Sunt ani prețioși care nu pot fi irosiți din cauza focului ce arde în jurul nostru. Dacă putem să-l stingem, să o facem, dacă nu să nu cădem pradă panicii. Oamenii sunt cu adevărat creativi și capabili să îmbunătățească bruma de frumos care le-a fost dată ca să o păzească.
M-am gândit de aseară la această postare și providențial am dat peste un citat pe Facebook care se potrivește mănușă cu gândurile mele. E un rezumat mult mai coerent decât ceea ce am strâns eu. E o observație scrisă de CS Lewis care a trăit în epoca fricii legate de bombele atomice. Îl las pe el să încheie:
Dacă vom fi cu toții distruși de bomba atomică, să facem în așa fel încât atunci când bomba va cădea, să ne găsească făcând lucruri sensibile și omenești: rugându-ne, lucrând, învățând, citind, ascultând muzică, îmbăindu-ne copiii, jucând tenis, sporovăind cu prietenii la o halbă sau un joc de darts, nu înghesuiți laolaltă ca niște oi înspăimântate cu gândul la bombă. S-ar putea să ne distrugă trupurile (chiar și un microb poate face asta) dar nu trebuie să ne domine mințile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu