A fi în contra timp ar putea deveni o marcă înregistrată pentru mine. Niciodată nu reușesc să prind trendul atunci când e în bătaia reflectoarelor (deși am citit Ochii Monei la scurt timp după ce toată lumea îi aruncase pe gât medalia de aur). Aș putea spune că expresia mai bine mai târziu decât niciodată este expresia mea preferată, deși nu este. Dar, important este că am reușit să citesc Theodoros, romanul lui Mircea Cărtărescu pe care l-am dorit, l-am cumpărat anul trecut de pe Elefant.ro cu o promoție și l-am admirat în bibliotecă de la venirea sa.
E o carte superbă, din punct de vedere tehnic, și dacă aș fi putut găsi cu cale, aș fi citit-o fără ca măcar să o ating, atât de bine legată este. Spun asta din perspectiva cuiva care iubește cărțile în toate formele și are în bibliotecă vreo câteva exemplare de pomină.
Dar să trecem peste îndrăgosteala mea față de partea materială. Mai important este ce se află înăuntru. Cu destui bani un scriitor slab poate scoate o ediție spectaculoasă a unei cărți lamentabile. Nu este cazul, evident, și aș vrea să punctez câteva lucruri. Mă gândeam să o fac sub forma unei scrisori, având în vedere că romanul are din loc în loc misive trimise de protagonist mamei sale. Însă, mai bine rămân la formatul meu obișnuit, printre altele și datorită timpului. Nu-i de partea mea, îmi pare rău să recunosc. și pentru că-mi împărtășiți asentimentul, nu mai dau din gură și vorbesc despre carte:
Așteptări până în înaltul cerului; să o spun din start? Am fost puțin dezamăgit de carte. Asta pentru că înainte să pun mâna pe prima pagină, am avut niște așteptări incredibile. Ca și cum aș ține în mână un Sfânt Graal literar care poate să-ți schimbe viața, să ajute la creșterea părului și la înțelegerea dialectului pisicesc. Nu e cazul. Este o carte reușită, capabilă să te țină cu sufletul la gură, să creeze panorame fascinante, să aducă laolaltă fragmente de istorii foarte diferite într-o structură ce depășește canoanele timpului, unificate într-o inimă palpitândă a protagonistului. Am încercat și eu o propoziție cărtăresciană ce ține vrea câteva rânduri. Și nici nu-i pe departe așa largă
Din coasta lui Nolan; cartea începe cu sfârșitul și de aceea nu prea rămân multe spoilere; începe cu moartea într-un decor cuprins de vâlvătaia războiului; în limitările mele estetice mi-a sărit gândul lui Christopher Nolan care de multe nu are o structură narativă liniară în filmele sale (Oppenheimer, de exemplu); chiar și acum nu știu dacă e un câștig sau pagubă mai ales că viața din Etiopia, partea finală, ar putea fi și cea mai puțin dezvoltată, nu am făcut un tabel să văd exact cum stă treaba; cert este că te ține curios pentru că nu ști exact ce vei găsi în următorul capitol
Istorie, poveste, minciună; una din temele cărții este tocmai acest raport între realitate și felul în care noi o modelăm prin cuvintele noastre; Theodoros fugit din Valahia, ajung în arhipelagul grecesc devine un pirat crud dar îi scrie mamei sale că a devenit un comerciant iubit de oameni; pe lângă aceasta autorul interpune multe situații fantastice, depășind limita naturalului și făcându-ne să punem la îndoială ceea ce citim; lumea ne apare ca un chip ce tot schimbă pe măști având ca scop acela de a ne încânta și fura câteva ore
Un ocean, cu valuri înalte; e o carte lungă, deși e redundant să zic asta; cu cât o carte este mai lungă cu atât este mai solicitant pentru autor să-l mențină pe cititor la același nivel de interes. În cazul meu am fost mai mult interesat de părțile legate de Valahia și București, împreună cu cele din Ethiopia, nu atât de mult de cele din arhipelag. De asemenea povestea dintre Solomon și regina din Sheba a fost scrisă antrenant, ca o vignetă adăugată narațiunii principale
Așadar, sunt unele locuri în care nu te împotmolești dar ai dori să mergi mai repede pentru a reveni la ceea ce este cu adevărat zemos. Însă sunt și momente în care rămâi cu gura căscată în fața prestidigitației creative a autorului care scoate din joben imagini memorabile. Pentru mine, ca pasionat de SF, civilizația glonțului a fost un vârf. Printre altele.
Piese de șah prăfuite; Cărtărescu își sădește o lume complexă, luxuriantă, pe care altoiește personaje din cărțile de istorie legându-le de soarta acestui fals împărat ethiopian/rob valah. Cum altfel am ajunge să citim despre regina Victoria, stăpâna lumii în acele timpuri, despre împăratul Norton al Americii, devenit frate cu cruce cu Theodoros sau despre un pirat care era destinat să devină strămoșul unui faimos cântăreț (nu vreau să stric surpriza cititorilor)
Sympathy for the Devil; citind cartea, mergând pe urmele protagonistului vei trece prin diverse stări, marcate de reacția la povestea sa. Theodoros nu e Aragorn al cărui destin este să devină rege, deși el visează din copilărie să aibă pe frunte o coroană imperială. Este un om corupt, pătimaș, mincinos, dar care își protejează tovarășii de arme, vrea să aibă putere într-un scop bun și este mânat de sentimentul unui destin înalt pe care-l îndeplinește chiar călcând pe cadavre.
Rezoluția cărții nu oferă un răspuns definitiv, ci mai degrabă ne îmbie să cântărim în balanță un verdict. O astfel de lectură ne poate pune într-o postură incomodă pentru că stârnește întrebări. Cum ar fi primit un roman despre o altă personalitate istorică viciată de brutalitate? În Ultimul rege al Scoției e clar că Idi Amin este personajul negativ, chiar dacă poți găsi un unghi admirativ pentru ferocitatea și ambiția sa. Un autor bun poate răsturna imaginea pentru un personajul său, arătând forța literaturii de a crea eroi chiar din oameni cruzi
Limbă dreasă cu de toate; când citești o carte de-a lui Cărtărescu este de la sine înțeles că vei găsi ceva scris cu gust, delicios, încântător, iar la nevoie, puturos și amețitor. Este o carte ce poate fi resimțită prin mai multe simțuri, mirosind bunătățuri de pe tarabe, simțind vântul cald pe piele, gustând mâncăruri exotice sau ascultând muzica timpului. Nu e nimic de disputat aici. Simt parcă nevoia de a aminti și anumite scene ce conțin un limbaj de dormitor, care în ciuda intenției de multe ori eșuează să creeze acea impresie de intimitate. E prea frust, aproape adolescentin, și ai vrea mai degrabă să treci peste acele pasaje care sunt prea explicite pentru o lectură deplină. În rest, o salată orientală ce cuprinde ingrediente de la arhaisme prăfuite la concepte neologice scăpate prin perdeaua timpului.
Raider of the Lost Ark; Cartea are un strat religios consistent. Reprezintă o epocă în care credința era prioritară, sondând de multe ori frontierele neclare dintre ortodoxie și erezie. Însăși prezența Etiopiei, atât de strâns legată de povestea biblică a lui Solomon și a vizitatoarei africane, urmată de legenda chivotului adus în inima Africii conduc inevitabil la astfel de cărări narative. Personajele sunt puse în situații care necesită sau ocolesc idealurile religiei pentru a-și atinge scopurile. Nimic nu este alb și negru, totul este cenușiu, chiar și caracterul regelui Solomon, care o câștigă pe regină printr-un șiretlic. Nu este o carte creștină în sine, nu are un substrat apologetic, ci folosește acea formă pentru a crea o poveste fascinantă, și greu de egalat.
Dincolo de vini și critici ce sunt mai mult sau mai puțin convingătoare, Theodoros este o carte-monument. Nu doar datorită mărimii impunătoare, a autorului faimos sau a eternei prezumții la marele premiu literar al epocii. Este o carte asemenea unei peșteri în care te adâncești, descoperind galerie după galerie, găsind un punct de maximă uimire și apoi urcând înapoi spre lumină tulburat. Cine știe dacă nu vei avea experiențe greu de exprimat târându-te prin grote, încât realitatea și visul se împreunează? Astfel romanul te solicită, devenind gazdă bun și atrăgându-te într-un spectacol vivid al frumosului și urâtului ce se ascund în inima unui om convins că poate să schimbe lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu