Ură gratuită

 

Nu mă consider neapărat un idealist. Știu suficientă istorie pentru a înțelege capacitatea omului de a-și face rău. Sunt atâtea dovezi care indică brutalitatea indivizilor față de semenii lor. O bună parte din suferința umană a fost cauzată de mândrie, de tupeu, de un sentiment exagerat al propriei importanțe care întotdeauna duce la distrugere.

E totuși ceva ce nu înțeleg și mi se pare ilogic, fără răspuns, poate fără vindecare. Am deschis ușa prin titlu fără să mai apelez la cuvinte misterioase, dar aici este rădăcina mirării mele. Nu înțeleg cum pot oamenii să urască gratuit.

Ce înseamnă asta? Există pe de-o parte o ură îmbuteliată, încărcată, motivată. S-ar putea să fie la nivel colectiv, cum ar fi ura unui grup religios împotriva altuia, al unui popor față de celălalt, tocmai datorită unor diferențe, ceea ce-l face pe individ automat setat contra Celuilalt. Se naște cu argumentele implantate în minte și suflet, le aude rostite și le preia ca și cum ar fi natural ființei sale să se reverse contra Celuilalt. În orice ocazie se năpustește asupra lui și provoacă paugbe de prin grai sau pumn.

Mai există și latura personală. Cineva ți-a greșit într-un mod mai mărunt sau masiv și acea persoană împrumută o siluetă demonică, devine întruchiparea răului și trebuie să faci orice pentru a o pedepsi. S-ar putea să nu ajungi la ceva de magnitudinea contelui de Monte Cristo sau Hamlet, dar rămâne un pumnal înfipt în inimă și când vine vorba de o persoană, o familie sau ceva limitat numeric, nu-i poți vedea cu ochi buni.

Dacă prima pare irațională, alăturându-te unui grup pentru a te opune altui grup, cealaltă capătă o nuanță dramatică, într-un fel nobilă. Unii văd în acea ură față de persoană o misiune pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit asemenea lui Khan din filmul Star Trek ce-i poartă numele, lăsându-l oropsit pe inamicul său.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, despre ura cu substrat, care ar fi de înțeles, deși chiar și acolo se ridică semne de întrebare. Există un alt fel de ură, care s-ar putea să fie specifică epocii digitale, inaccesibile strămoșilor noștri, și e tocmai această ură gratuită de care am scris în titlu.

Este o ură fără implicare, care apare artificial, din nimic. Nu am nicio miză, dar trebuie să-mi deschid gura, să-mi dau cu părerea, și dacă o fac este evident într-un mod negativ. Îl văd pe un străin care o duce bine sau cel puțin este fericit și-l cataloghez drept o persoană care nu-mi merită sentimentele pozitive. Simpla sa prezență stârnește o reacție viscerală.

Are George Orwell o imagine fabuloasă în romanul 1984. Partidul totalitar creează imaginea unui dușman împotriva căruia statul luptă deși niciodată nu reușește să-l învingă, Goldstein. Și în fiecare zi de lucru, există ceva numit Minutele de ură, în care toți muncitorii sunt duși într-o cameră în care pot să-și exhibe emoțiile în cel mai josnic mod, aruncând asupra acestui țap ispășitor toată mânia care putea fi canalizată în alte direcții primejdioase pentru partid.

Nu vreau să vorbesc despre mânia omului simplu față de un anumit politician, deși este fascinant și acest fenomen. De pe-o zi pe alta, din gura unuia, se preiau aspecte negative, unele inventate, și care se prind de acel om politic, chiar dacă ajung să fie dovedite false. Evident, nu există nicio corelație între roman și realitate.

Vestea proastă este că nu trebuie să fii politician ca să primești ură. Și iarăși zic, nu e ceva căutat. Nu te urăsc pentru că m-ai călcat pe bătătură sau mi-ai furat locul de parcare. Pur și simplu, într-un anume moment ai apărut înaintea ochilor pe o rețea de socializare și pe negândite te marchez ca fiind urâbil (ca să răsturnăm un cuvânt inventat pe vremuri de trupa Taxi).

Să fie oare numai vina rețelelor sociale? Sunt destul de bătrân ca să-mi aduc aminte de Facebook-ul lui Tony Poptămaș, cu acele imagini siropoase și urări inofensive dar uneori luate în bășcălie (hm, ura are trepte, nu sari de la împăcare la cinism dintr-o mișcare), sau al cărui rol era să fie un portal înspre jocuri gen Farmville. Pare un vis pe lângă conținutul algoritmic și de multe ori dăunător care este promovat astăzi.

E posibil ca internetul să fi exacerbat anumite umori care deja se găseau în inimă. Ura pare să fie naturală atunci când ne afectează, nu trebuie un manual de utilizare. Poate nu toată lumea este infectată și nici nu bagă în seamă acei factori care ar stârni ura. Nici pe cea îmbuteliată, nici pe cea gratuită. Însă nici nu suntem imuni în fața acesteia.

E greu de găsit o soluție și nu am scris postarea ca gândul unui remediu găsit în farmacii care se ia de două ori pe zi ca să curețe mintea de ură. Răspunsuri ar putea veni, poate dezvoltarea unei empatii care să ne ajute să intrăm în pielea altuia. Dezvoltarea unui cântar mental care să pună în balanță costurile și beneficiile urii față de străini.

În orice caz se cere un efort. Și să fii mai bun și să fii mai rău. Pentru că emoțiile astea nu se disipă în neant, nu plutesc ca nisipul saharian. Sau, de fapt, asemenea prafului se așază peste alții. Îi pot îneca, intoxica, bloca. Creează o atmosferă toxică și totul datorită mie, cel care nu știe decât să urască și să împartă vorbe și judecăți tăioase, nedrepte și dureroase. Dacă am avea curajul oglinzii și al întrebărilor despre ceea ce-mi alimentează mintea, poate ne-ar fi mai greu să urâm fără rost.

 

Ps. Mi-am încălcat interdicția de a indica unele direcții, dar măcar pot sta liniștit la gândul că e mai ușor să vorbești decât să le pui în aplicare

sursa foto: https://unsplash.com/photos/angry-face-illustration-5otlbgWJlLs