Ferenike, Doina Ruști. Impresii

 

La fel ca orice plan bun, totul începe cu o deviere. După lamentările legate de serii SF, cred că gloria le-a apus pentru o vreme. Una care va fi mai călduroasă, deși poate mai iertătoare ca anul trecut (slabe șanse, dar ce să-i faci, speranța își bagă nasul).

Revenind la lucruri mai serioase, am urmat îndemnul popular și am cumpărat unul din romanele care sunt puse în lumina reflectoarelor zilele acestea. Nu o să fiu secretos pentru că ați citit deja titlul. Dar am profitat de ocazie pentru a schimba puțin meniul literar.

De la bun început ar trebui să spun că am fost prins în offsaid. Nu știam exact în ce mă bag, dar profitând de calitățile de cititor miop, nu am ținut cont și am ajuns pe la pagina 20, moment în care am început să-mi pun întrebări. Pe parcurs am priceput că e vorba de un roman autobiografic, plecând de la viața autoarei. Mi-am dat seama că sunt anumite amănunte pierdute pe care le-aș fi dobândit dacă aș fi citit alte cărți publicate anterior. Aș putea spune că nu erau esențiale, atât de periculoase încât să facă lectura neplăcută, dar care probabil ar fi adăugat alte elemente de farmec al expresiilor.

Și-acuma ca să începem cu adevărat, ar trebui să reamintesc ce spuneam mai demult, și anume că nu sunt neapărat fanul acestui fel de roman-amintire. Am postat mai demult despre asta, ideea fiind că mintea mea introvertită care are nevoie de cadență și de liniuțe suferă atunci când autorul pur și simplu își deșartă sufletul pe pagină, asemenea unui extrovertit ce-și spune povestea vieții prin viu grai. E un exercițiu de rezistență mentală să poți cuprinde toate amănuntele și să-l integrezi într-un întreg aparent logic. Vina nu este a autorilor, ci a mea, o mutație interioară, deloc fatală.

Acestea fiind zise, nu am ce reproșa cărții. Pentru că nu aș încadra-o în acel subgen inventat de mine. Chiar dacă este o poveste depănată, e suficient de bine structurată, închegată și coerentă încât nu am de ce să mă plâng.

Despre ce este vorba? Este povestea unei fetițe născută într-o familie pe care ajunge să o descopere strat după strat în același timp cu maturizarea ei timpurie. Noi suntem conduși în înțelegerea detaliilor, ciudățeniilor și relațiilor profunde prin ochii ei, cea care poartă mai multe nume din cauza nemulțumirii legate de cele care se găsesc în certificatul de naștere.

În primele pagini am suferit de-o ușoară confuzie până când am reușit să mă încadrez decorului rural din Oltenia anilor 1960, dar pe măsură ce parcurgeam capitolele am ajuns să mă simt ca acasă, un musafir ce trage cu urechea la realitățile unei noi lumi care pare să fie insuficientă pentru statutul lor anterior.

Eroina se reflectă în ideile, acțiunile și credințele acestora, preluându-le în forul ei interior, dar dobândind în același timp semnele unei rebeliuni aventuroase, până la urmă tipice membrilor acelei familii. E mereu fascinant să urmărești pașii pe care-i urmează o persoană creativă, felul în care percep lumea și influențele care le modelează destinul, pasiunile pe care le acumulează încă din acei ani formativi. Așa că nu-i nimic spectaculos dacă citești că o viitoare scriitoare se apucă de la o vârstă fragedă să inventeze povești, dar găsești o satisfacție retrăind acele clipe definitorii pentru personalitatea cuiva.

Dincolo de eroină apar membrii familiei de la părinți și bunici, la verișori, unchi și alți membri ai unei familii extinse așezate în două case bine mobilate. Parcurgem universul spațial al copilăriei probabil reamintindu-ne de propriile coordonate care de multe ori erau îmbibate în efecte mitice, camerele având o anumită alură specială, magică prin obiectele pe care nu le înțelegeam.

Urmărim tumutul unor oameni care își trăiesc viețile într-un regim nou, învățând să accepte realitatea, de multe ori ridicolă, uneori crudă, dar permițând ca prin gratiile ei să treacă și momente de adevărat festin interior. Chiar și într-un astfel de cerc strâmt rămâne loc și pentru un strop de ludic.

Am fost luat prin surprindere de final care a fost neașteptat și emoționant. Chiar dacă înainte de acesta și-a făcut apariția însăși Ferenike, zâna-conducătoare a poveștii, nu mă așteptam la o astfel de ruptură. Echilibrul dintre liricul imaginației și al impresiilor era împletit cu faptul frust și cotidian, dar acea ultimă faptă odioasă ne așază mai clar în cadrul regimului anterior și al unui limbaj al violenței extreme.

Tragedia sfârtecă timpul în două, destramă țesătura unei copilării insolite și grăbește cursul vieții, întrerupând o perioadă care ar mai fi putut avea de oferit nestemate nostalgice. Așa cum de multe ori suntem și noi martori, puterea îneacă empatia și nu ține cont de destinul individual. Din dramă și durere, oamenii se recompun ducând mai departe liniile frânte ale unei vieți care putea să curgă pe un alt curs.

Ferenike este o carte ce ascunde în ea însăși promisiunea unei descoperiri. Cititorul umblă pe cărările întortocheate ale vieții, respirând aerul tare al curiozității, al mirării și încadrării într-o comunitate deja prinsă într-o veche poveste de viață. Este o radiografie a unei realități în care toate, bune și rele, se amestecă într-un mare foc ce topește lucrurile neesențiale, făcând să strălucească miezul tare al spiritului uman ce nu se dă bătut și merge mereu mai departe, păstrând în umbra unei lacrimi tot trecutul care l-a adus până acolo.