O (scurtă) istorie culturală a României

 Nu e greu să te mândrești cu țara de origine. Se pot chiar găsi suficiente motive pentru ca acel sentiment plăcut să se îmbine cu realizări excepționale, în domeniul artelor, al științelor, politicii sau filantropiei. În cazul unora, simpla apartenență e suficientă pentru a crea senzația plăcută de a fi o anumită naționalitate. Este evident și cazul românilor care de multe ori simt nevoia să puncteze ceea ce ne desparte de orice alt popor, așezându-ne cumva pe un podium măcar puțin mai înalt decât alții.

Totuși, istoria își spune povestea și ne arată că popoarele nu evoluează într-un vid, fiecare ascuns în spatele unui zid uriaș la fel ca într-o clădire de birouri în care fiecare angajat își desfășoară activitatea în spatele unui paravan. Oamenii sunt curioși din fire, își bagă nasul peste tot și dau din gură, făcând schimb de experiențe. Aceste interacțiuni schimbă destinul unor națiuni. Privind la istoria României vom vedea același tipar desfășurându-se în fiecare ev prin care a trecut.

Putem începe chiar de pe vremea dacilor, a căror populații erau răsfirate pe un teritoriu ce se potrivea aproximativ cu cel al țării noastre. Vorbim despre o epocă în care frontierele erau mult mai relaxate iar puterea unui suveran era mult mai limitată. Iar în zona centrală și de Est a Europei nici nu prea avem multe astfel de capete încoronate.

Oricum, de prin secolele IV-III î.Hr., mai ales în Transilvania, dar nu numai, apar triburi de celți, veniți din Apus care întemeiează unele cetăți, se așază în triburi și rămân până în timpul războaielor cu Burebista. În urma lor vor rămâne mai ales rămășițe materiale pe care le putem admira în muzee. Multe dintre aceste elemente au fost preluate de către triburile daco-getice impresionate de cultura străină care a stat în vecinătatea noastră.

Pe malul mării știm bine că au venit grecii. Și-au fondat trei colonii mari aducând toate caracteristicile civilizației lor mature deja de peste un mileniu. Găsim de toate de la monede, unelte, obiecte de uz casnic, cuvinte împrumutate și până la micii basilei daco-geți care mai aveau puțin până să formeze un prim stat centralizat. Până și marile realizări arhitecturale de pe platourile Hunedoarei poartă o anumită influență grecească, îmbinată cu elemente locale în ceva diferit.

Evident cea mai mare influență au avut romanii care împinși de la spate de către Traian poartă două războaie crâncene pentru a pune stăpânire pe domeniul lui Decebal. După căderea Sarmisegetusei din 106 are loc un amplu proces prin care civilizația este pur și simplu restructurată primind o formă diferită în care a fost turnată matricea romană. Daco-geții nu dispar ci pur și simplu se metamorfozează într-o populație nouă. Desigur, procesul este mult mai complex, dar acesta nu este un eseu istoric.

Dacă tot vorbim despre influențe străine ajunse pe filieră romană, să nu uităm de creștinism, care nu este un produs local. Apostolii evrei ai lui Isus au străbătut în lung și-n lat Imperiul Roman ajungând și în zona Dobrogei, mult mai urbanizată datorită coloniștilor romani și au stabilit un cap de pod. De acolo și din alte locuri, noua credință s-a răspândit devenind în decursul secolelor ce au urmat religia dominantă împărțită în mai multe biserici, schimbând iarăși cursul istoriei naționale.

Avem o perioadă destul de lungă în care istoria devine neclară, în care acest nou produs dospește în umbră, gata să-și prezinte schimbările profunde ale noului popor daco-roman prins în procesul migrațiilor unor popoare diferite care profitau de declinul Imperiului Roman. Când tot se va fi sfârșit, va lua naștere o populație ce va trăi într-un sistem medieval, politic împărțit în două sau trei formațiuni diferite, păstrând totuși o vagă impresie a unui trecut comun.

Când ne gândim la această epocă îi avem în minte pe Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara sau Vlad Țepeș, eroi naționali care au luptat pentru protejarea ținuturilor lor în fața națiunilor vecine. Totuși cadrul în care ei operează este unul importat. Ideea de regat, cnezat sau voievodat provine tot din Apus. După prăbușirea Imperiului Roman ia naștere o organizare romano-germanică în care există un suveran înconjurat de nobili, de obicei așezat într-o curte domnească. Ei trăiesc după idealuri cavalerești influențate de religia creștină și nu numai.

Această formă va fi dusă la desăvârșire de Carol cel Mare în anii 800. El va rămâne un model imitat de către toți monarhii europeni, fie ei suedezi, polonezi, maghiari sau sârbi inspirându-se din conducerea împăratului franc, adaptată la nivel local. Asta au făcut Basarab și Bogdan al Moldovei, preluând modelul și aplicându-l. Țările Române erau state tipice medievale care au absorbit influența occidentală.

Să nu uităm totuși să vorbim despre rolul pe care l-a jucat Bizanțul în dezvoltarea națională. Vreme de secole a fost frontieră pentru populațiile de la Nord de Dunăre și chiar după ce a pierdut puterea în regiune a rămas în mentalul colectiv. Creștinismul românesc a fost influențat de cadrul oriental, binomul domnie și biserică provine tot din același mediu, împreună cu multe din datinile și tradițiile strămoșești în care se vede influența bizantină.

Tot dinspre sud vine o altă influență puternică și de durată. Bizanțul se va ofili treptat în fața puterii tinerești a otomanilor gata să-și formeze propriul lor imperiu mult mai extins decât cel condus de basileii creștini din Constantinopol. Sultanii turci din Istanbul vor schimba iarăși destinul Țărilor Române implicându-se în politică, aducând alte instituții specifice lor, dar și printr-un import masiv al culturii proprii.

Priviți portretele elitei românești de până în anii 1850. Boierii români poartă caftane, turbane, sorb din narghilele și stau în palate evident influențate de stilurile asiatice. Iar această legătură se resimte până în ziua de astăzi în dreptul oricărui român. Când te gândești să dai un bacșiș, vrei să stai la palavre despre mofturile unora, despre matrapazlâcurile altora, nu uita că o faci pe limba turcilor.

Totuși, dincolo de influența otomană, rămâne o fereastră deschisă spre Occident. Transilvania aflată sub stăpânire maghiară are un contact liber cu Apusul primind raze din cadrul Renașterii care remodelează cultura europeană. Una din efecte este că unii cărturari studiază texte vechi, au timp să răsfoiască cronicile și să pună în scris idei despre legătura dintre valahii de azi și romanii și dacii din zilele anterioare. Aici găsim semințele care vor da în floare în vremea când se cânta prima dată Deșteaptă-te, române, în învățații care studiau texte după moda renascentistă.

Accelerând timpul ne apropiem de secolul al XIX-lea și multe vânturi bat peste Europa, chiar și cea de la margine. Pe măsură ce puterea otomană scade, alte două puteri caută să-și stabilească stăpânirea în regiune. Austriecii preiau Transilvania, rușii vin dinspre est oprindu-se în Basarabia dar tânjind după mai mult. E și epoca influențată de un alt împărat franc, Napoleon, care a permis ca idei despre libertate și egalitate să ajungă până la gurile Dunării.

În câteva decenii are loc un spectaculos proces de recuperare. Boierii care mai ieri purtau îmbrăcămintea greoaie a turcilor, devin europeni spilcuiți îmbrăcați la frac, exprimându-se într-o franceză impecabilă. Cultura română trage de volan și se întoarce la 180 de grade înspre cea mai influentă națiune latină, Franța. Vom căuta să ne asemănăm cât mai mult cu aceasta în speranța că astfel vom reuși să transformăm în realitate idealul unității și independenței naționale.

De fiecare dată când ținem o bancnotă de 5 lei în mână și privim fugitiv Ateneul român, simbol național, vedem o construcție inspirată atât de modele antice greco-romane, cât și de legătura cu Occidentul latin. Bucureștiul, capitala națională trece printr-un proces de modernizare ridicând clădiri monumentale (Palat CEC, Biblioteca Central Universitară, Muzeul de Istorie, Gara de Nord etc) proiectate pentru a arăta aceeași zestre francofonă.

Și vine ziua Unirii. Aceasta se realizează în mod democratic, cu un domn ales, aducându-ne iarăși aminte de tradițiile grecești aduse în modernitate de către puterile occidentale. Sub scurta domnie a lui Cuza vodă, Principatele Unite aleargă pentru a prinde din urmă națiunile mai dezvoltate. E drept, abia sub trainica și îndelungata domnie a lui Carol I, rege german cu inimă română, se va produce saltul, dar totul trebuie să înceapă de undeva, anume dorința de a fi în rând cu lumea.

România modernă înainte și după Marea Unire este deschisă acestor influențe modernizatoare trăind o adevărată renaștere culturală. Mare parte din ceea ce se studiază la școală provine de la reprezentanți de marcă, oameni care și-au găsit vocea și au produs opere memorabile de îndată ce au intrat în contact cu astfel de modele. De la Eminescu, la Enescu și Grigorescu, până la Blaga, Eliade sau Cioran, aceștia au căutat să exprime identitatea și căutările românești folosindu-se de cărările deja bătătorite de alți învățați cu experiență.

E adevărat, nu toate influențele străine au fost benefice. Odată cu șocurile perioadei interbelice, amenințările de la hotare și crizele interne, o nouă ideologie a devenit majoritară și agreată. Mișcările de extremă dreapta au devenit norma în Europa occidentală cu reprezentanți de marcă în Mussolini și Hitler, iar influența lor nocivă s-a resimțit în alte țări cu o experiență democratică precară.

La fel și-n România sătulă de politicieni corupți și scheme de palat s-a dorit ceva nou. Dar schimbarea cerea înaintarea unui tăvălug și călcarea în picioare a celor care erau văzuți ca fiind vinovați. În țară au murit oameni nevinovați doar pentru că erau străini și erau văzuți ca fiind impuri, așa cum se predica și de la amvoanele criminale ale arenei din Nurnberg.

Iar mai apoi a venit influența impusă. Cu Armata Roșie în țară, România și-a schimbat iarăși hainele. A devenit un satelit sovietic, o mărgea într-un laț al oprimării. Și pentru că alta era acum legea, românii s-au întors contra românilor atâta vreme cât nu mai erau oameni noi. De acum nu se mai schimba nimic la etnie, ci la nivelul minții, la tipul discursului. România nu putea fi ce voia ea însăși, ci ceea ce se dicta de deasupra ei, împinsă în calapodul strâmt al unei ideologii străine și apăsătoare.

Următorul pas a fost în 1989 când cel puțin la nivel teoretic a început o filă nouă. Și lucrurile s-au complicat pe deplin. Influențele veneau din toate părțile, deși o parte dorea revenirea la Apus, la cele pierdute în 50 de ani de implicare sovietică. Oamenii veneau și plecau peste hotare, aduceau o cultură nouă difuzată de hegemonul american, aplicând-o ca pe vremea lui Titu Maiorescu, formă fără fond. Dar a ieșit în mare parte bine. Deși sperăm că aceasta nu e o concluzie a 35 de ani înainte de a schimba iarăși foaia.

România și poporul român nu pot fi înțelese de capul lor. Istoria lor este întotdeauna conectată la o istorie mai largă care le-a impus un anumit ritm și orientare. Toate lucrurile bune și rele au sosit datorită unui dialog intens prin care am primit sau am respins anumite influențe. Era inevitabil. Nu suntem mai slabi pentru că suntem așa. Dacă luăm istoria fiecărui popor ne vom da seama că niciunul nu este scutit de astfel de influențe. La un moment dat a avut parte de un mentor care i-a suflat în cască următorul pas.

Și asta este frumusețea României. Mereu deschisă, a îmbinat cele mai frumoase forme culturale, adaptându-le, oferind înapoi lumii reprezentanți de marcă. De aceea vin turiștii să viziteze țara și să ne vadă moștenirea. De aceea îl ascultă pe Enescu, sunt uimiți de Brâncuși, îl dezbat pe Cioran și sunt vrăjiți de Eliade. Pentru că ne recunosc de departe ca fiind de-ai lor, trăind și gândind ca ei, dar pe limba noastră. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-yellow-taxi-cab-driving-down-a-street-next-to-tall-buildings-gdJeJLxLPiY