Maestrul și Margareta, Mihail Bulgakov. Impresii

A doua carte din provocarea verii, a doua controversă.

Nu am ales cele patru volume cu intenția de a culege bătăi de cap. Se pare însă că aceste romane nu reușesc să existe prin ele însele, ci trăiesc și prin povestea care le susține, cel puțin primele două. Nu am aflat până acum că de fapt există o legătură și inspirație directă între Rushdie și Bulgakov în ceea ce privește cadrul operelor lor. Dar nu voi face o comparație, cel puțin, nu acum. Dacă o să iasă cum trebuie, după ce voi închide ultima carte, o să încerc să găsesc o bază comună și diferențe. Până atunci, să ne concentrăm pe ce avem.

După Tolkien, am încălcat pentru a doua oară regula. Am citit pentru prima dată Maestrul și Margareta în timpul liceului, deși nu mai există nicio urmă a acestei experiențe. Mi-a stârnit curiozitatea premisa cărții și din ce fragmente de senzații pot prelua, mi-a plăcut, deși aș putea spune că am o slăbiciune pentru cărțile care măcar te provoacă într-un anumit fel.

Nu mă aștept ca eu din anii liceului să aibă ultimul cuvânt, chiar în ceea ce privește gusturile literare (am o postare în care spun că Dune e o carte mediocră și asta spune totul). Și după cum mi-am înșirat fain-frumos cărțile pentru luna asta am zis că este ocazia perfectă să revăd o carte despre care aveam cel puțin o amintire cu iz pozitiv.

Despre ce este vorba și care era premisa aceea care l-a atras pe adolescentul fascinat mai degrabă de SF? E simplu, diavolul poposește în Moscova atee a anilor 1930. E suficient marketing în această propoziție ca să te facă măcar să te oprești asupra cărții, dacă ești într-o librărie să-i citești coperta a patra ca să vezi dacă vrei să mergi mai departe.

Nimic nu este simplu când vine vorba despre această carte. Am tot răsucit-o în minte căutând să găsesc un punct de sprijin. Ceea ce înseamnă că următoarele rânduri sunt în primul rând interpretarea mea proprie a cărții. Așadar, pentru mine, această carte ar trebui privită ca și teatru, nu neapărat o piesă de teatru, ci însăși elementele ce constituie actul de a pune în scenă o piesă.

Narațiunea poate părea directă, clară, cu o linie directoare. Personajele vor anumite lucruri, protagoniștii cauzează probleme, tonul este unul amuzant, clar satiric, dar ăsta e doar un strat. Mai plastic am putea spune că romanul seamănă cu o ceapă pe care trebuie să o decojești ca să ajungi în miezul ei.

Cine se găsește acolo? Însuși autorul, și aici nu este vorba de Maestru, scriitorul anonim chinuit de autoritățile literare din cauza operei sale. Ci despre Bulgakov, scriitorul chinuit de autoritățile politice și literare din cauza operei sale. Acest roman este scris și rescris într-o perioadă teribilă a istoriei Rusiei, când Stalin era liderul deplin și-și exercita voința unilateral. O perspectivă geamănă se găsește în romanul cu mai puține dimensiuni, dar cu multe calități literare, Zgomotul timpului a lui Julian Barnes.

Să nu cădem în paranteze, ar fi multe de spus despre Maestru și Margareta, deși nu intenționez să epuizez subiectul (nici n-aș avea cum să o fac).

Cartea are practic două perspective. Începe cu acea apariție neașteptată a diavolului în Moscova cosmopolită dar forțată să intre în șablonul dictaturii comuniste. Acesta își ia alter ego-ul magului Woland, identificat ca un străin (termen cu conotație politică evidentă). De la bun început stârnește haos și neliniște, terorizând doi oameni de cultură ce stau pe bancă într-un parc.

Acolo este introdusă cea de-a doua perspectivă, cea istorică, să-i zicem. Ajungem înapoi în ziua Paștilor din anul crucificării. Îl însoțim pe cruntul procurator din Iudea, Pilat din Pont, forțat să judece cazul unui condamnat la moarte, vinovat de împărtășirea unui mesaj ce promovarea pacea și buna înțelegere. Acest Yeshua Ha-Nozri, trece prin aceleași etape ca Isus din Nazaret, deși nu seamănă cu protagonistul Evanghelilor canonice.

În ochii lui Bulgakov însă mai important este Pilat, omul puterii care trăiește sub vremuri și este forțat să ia decizii pe care nu le acceptă în sufletul său ajungând să-l hăituiască mai târziu. Tot acolo este și un Levi Matei, singurul discipol al lui Ha-Nozri, ținând cu disperare de pergamentul unui manuscris la care lucra.

Cadrul ierusalemitan este secundar, cea mai mare parte a acțiunii concentrându-se pe Moscova și pe isprăvile lui Woland și ale colaboratorilor săi, un motan uriaș pe nume Behemot, un slăbănog pe nume Koroviev și alți câțiva tovarăși de năzbâtii. Ei lasă în urmă o dâră de accidente, atacuri și demascări care provoacă neliniște și pun în mișcare mașinăria birocratică a statului pentru a-i prinde.

În tot acest cadru de circ apare și Maestrul. Închis într-un azil de nebuni în care ajung rând pe rând alți membri ai elitei literare moscovite ce dau nas în nas cu necuratul, acest bărbat sensibil și nevinovat își destăinuie viața și iubirea înaintea unui coleg de celulă. Aici apare silueta inconfundabilă a Margaretei, iubirea sa veșnică, pe care a părăsit-o într-un gest de dragoste sinceră.

Iar partea a doua o aduce în prim plan în cadrul unui pact faustian pe care-l face pentru dragoste. Se pune la dispoziția lui Woland reușind ca urmare a acestui act să obțină o formă de libertate, deși în acest punct claritatea evenimentelor se blurează și realul se amestecă cu fantasticul în mod desăvârșit.

Maestrul și Margareta nu este pur și simplu un roman satiric în tradiția lui Gogol, nu este doar o poveste fantastică în care cotidianul este profund tulburat de prezența unor făpturi supranaturale gata să stârnească haos cu hărnicia de trickster a lui Loki din mitologia scandinavă. Putem găsi aceste semnalmente și multe altele pe lângă ele.

Mi-am încălcat o altă regulă și am citit postfața cărții, scrisă de Ion Vartic și disponibilă în ediția Humanitas (pe piață cred că există peste 4 ediții la edituri diferite). Ca un cunoscător al subiectului el deschide alte uși, iluminând multe conexiuni care scapă cititorului lipsit de informații și adâncesc și mai mult romanul. Este o operă la care Bulgakov a trudit până la sfârșitul vieții sale și pe care poate ar mai fi prelucrat-o.

Asta întărește mai mult senzația de care pomenisem anterior, aceea de teatru. Acolo, privești o piesă, însă cauți ceva mai mult decât jocul simplu al actorilor. Și găsești de cele mai multe ori subtext, teme și concepte profunde. Asta face și Bulgakov în carte. Perspectiva din Moscova și din Ierusalim, toate actele supranaturale vorbesc despre un singur lucru, despre prezentul care covârșește. Despre lupta pentru libertate.

La un moment dat mă gândeam că romanul se încadrează în genul revenge fantasy, acele povestiri în care victima abuzată în realitate găsește o supapă de evacuare pentru frustrarea și durerea produsă de izolare și respingere. Pentru că majoritatea victimelor anturajului lui Woland sunt cei care decid soarta vieții artistice moscovite. Bulgakov lovește la țintă și ia în râs birocrația sovietică de multe ori ineficientă și mediocră.

Poate ar trebui să ating puțin și persoana lui Woland. Cu siguranță că unii posibili cititori ar fi tulburați de prezența și simpatia dovedită față de avatarul răului absolut. Trebuie să ținem cont de cultura slavică în general, și de un aspect care s-a tradus și în propria noastră cultură.

N-am citit literatură de specialitate, observ doar tiparele de suprafață. În mentalitatea ortodoxă răsăriteană, în povestiri populare dar și culte, Diavolul nu are atributele demonice ale răului absolut așa cum apare în alte interpretări. El este un fel de partener de rang inferior a lui Dumnezeu. Chiar rebel, i se supune, așa cum o face și-n roman. Aduceți-vă aminte de poveștile lui Creangă despre Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă și alții.

Oamenii trăiesc într-un spațiu în care atât forțele binelui și ale răului există și sunt active. Ei fac înțelegeri și caută să profite de această ordine cosmologică duală, care nu ține atât de structura pur biblică, ci și de tradițiile seculare. Dacă îl așezăm pe Woland în această tradiție, îl facem accesibil, deși trebuie menționat că Bulgakov îi conferă ceva din demnitatea unui prinț bătrân, o noblețe ce lipsește de exemplu din snoavele lui Creangă.

La final toate aceste planuri se îmbină într-o cavalcadă fantastică în care fiecare primește ceva în schimb. Aparatul de stat șterge cu buretele evenimentele neobișnuite printr-o psihoză în masă, administrația culturală este zguduită de aceleași evenimente inexplicabile. Mai importantă este călătoria călare în care protagoniștii evadează din real și obțin singura libertate pe care o pot obține într-o lume nedreaptă.

Maestrul și Margareta este un țipăt de durere sau un hohot de râs amar. O oglindă a realității care o arată atât de hâdă încât diavolii par civilizați și onești, în vreme ce oamenii de bine par a fi draci împielițați. O priveliște satirică a naturii umane și a viciilor ei și a puterii pe care dragostea și arta le au de a schimba viața unor oameni.

E o carte mare, o carte care trebuie citită încet, precaut, pentru a cuprinde ceea ce poate scăpa la o vedere grăbită. Ne poate învăța multe și în același timp stârnește și unele hohote de râs. Este capodopera lui Bulgakov, un pictor forțat să lucreze în cenușiu, dar care a visat la o lume plină de culoare, singura care merită explorată.