Oameni buni, ne aflăm în mijlocul unui alt periplu literar special. În luna august am ales să citesc patru romane mari, similare în substrat. Unul dintre ele este o recitire pe care o doream de mult și uite că acum se ivește momentul cel mai fericit pentru a o bifa. Celelalte trei sunt proaspete și vor fi dezvăluite pe măsură ce le voi citi. Primul, l-ați întâlnit în titlu.
Acum câteva zile citisem o postare de pe Facebook scrisă de Vlad Mixich în care discuta despre faptul că este mai puțin impresionat de anumite cărți fiind deja trecut de vârsta tinereții care absoarbe mult mai ușor ideile și universurile literare create. S-ar putea să fi intrat și eu pe aceeași pantă a maturității/dezvrăjirii.
O să-mi fie tare ciudat să vorbesc despre cartea asta. Cum poți scrie și cântări o carte care îți pune viața în pericol? Pentru Rushdie prețul compunerii romanului a fost o teamă permanentă pentru propria-i existență și un ochi pe care l-a pierdut în atentatul de acum câțiva ani. Nu e vorba de-un proiect vanitos care poate fi luat la bani mărunți. E vorba de convingere și curaj.
Totuși, dinspre moștenirea noastră greco-romană vine faimosul dicton gusturile nu se discută. Asta îmi lărgește puțin frânghia așezată în jurul gâtului și mă eliberează parțial de judecata la care aș putea fi supus la rândul meu. Intuiți o neplăcere? O recenzie negativă? Nu neapărat. Dar nici nu sunt dat pe spate cum m-aș aștepta.
De la ce pornește totul? De ce este cartea atât de controversată încât a fost necesară emiterea unei fatwa din partea autorităților religioase islamice? Titlul cărții pornește de la o întâmplare petrecută la începutul istoriei credinței musulmane. Profetul Mahomed susține că întreg Coranul a fost rostit de către îngerul Gibreel (Gabriel din tradiția iudeo-creștină) ca revelație finală din partea lui Allah.
Totuși, conform unor surse vechi, la un moment dat Mahomed a rostit niște sure (versete) prin care se accepta închinarea la trei zeițe arabe din orașul Mecca. Mai târziu, profetul va spune că de fapt Satana a fost cel care l-a inspirat să rostească acele sure și va respinge autoritatea lor. Problema este mult mai complicată și nu mergem mai departe. Asta e ideea de bază care va apărea repovestită în cadrul cărții.
Cartea în sine nu tratează istoria veche a islamului ci se petrece în contemporaneitate, adică sfârșitul anilor 1980. În centru sunt două personaje ce au în comun meseria lor, actoria. Primul, Gibreel Farishta, este un actor indian de mare succes, renumit pentru că a jucat în drame teologice. Cel de-al doilea, Saladin Chamcha, actor de voce emigrează în Marea Britanie și face tot posibilul să-și șteargă vechea sa identitate căutând să se integreze în cultura colonizatoare.
Cei doi se întâlnesc la bordul unei aeronave care este deturnată de teroriști. La capătul unei luări de ostatici avionul este detonat deasupra Angliei rămânând doar doi supraviețuitori, Farishta și Chamcha, care descoperă repede că s-au reîncarnat în avataruri ale unui arhanghel și ale unei făpturi demonice.
Restul acțiunii pornește din acest punct pe măsură ce amândoi caută să se reintegreze în societate cu mai mult sau mai puțin succes. Între aceste capitole regăsim și unele secvențe onirice. După cum am scris se reconstituie criza versetelor satanice și Hegira lui Mahomed, urmată de reîntoarcerea înapoi la Mecca (nu am verificat veridicitatea istorică, nu știu cât este pur și simplu exagerare literară).
Pe lângă aceasta mai apare o altă divagație care pornește de la o tânără orfană ce se transformă într-o figură religioasă și inițiază un marș al credinței înspre Mecca cu rezultate neobișnuite. Nu în ultimul rând, Rushdie mai creează un capitol separat în care apare o figură religioasă în exil, ușor de identificat drept o pastișă a ayatollahului Khomeini refugiat într-o capitală europeană înainte de victoria revoluției islamiste din 1979. Acel capitol este unul din cele mai reușite din punct de vedere stilistic și imaginativ.
Romanul este ambițios, atacând teme diverse, complexe care îndeamnă la discuții despre credință, politică, identitate, națiune, bine și rău. Într-o altă secvență extrem de bine întocmită, Chamcha se transformă în acel simulacru diavolesc de îndată ce revine în Anglia și este tratat asemenea unui paria. Rushdie suprapune lentila fantastică peste realitatea pe care o trăiesc emigranții străini care vor să se stabilească în Regat dar întâmpină ostilitate și respingere.
Temele politice și identitare cuprind o bună parte a cărții și se leagă atât de cei doi protagoniști, mai ales Chamcha, prins între două personalități, căutând să se adapteze la o nouă cultură. Și în cazul său are loc o dezvrăjire, o deschidere a ochilor în fața adevărului. Admirator al unui Imperiu Britanic susținut prin propagandă și o narațiune a unui popor civilizat, dă la o parte cortina și descoperă realitatea cotidiană care nu se potrivește cu portretul impus de la un nivel superior.
Credința este de asemenea o temă care apare în miezul cărții. Chamcha este necredincios chiar dacă este supus acestei metamorfoze forțate. Farishta se confruntă cu identitatea sa pe care o acceptă, dar puterea sa de arhanghel este contestată în repetate rânduri. Personajele din secțiunile pelerinajului tratează conflictul dintre credință și rațiune într-un mod direct, unul din ei punând la îndoială logica acelui drum sinucigaș. La fel în subîmpărțirea ce ține de Mecca, apar semne de întrebare referitoare la realitatea revelației.
Romanul este clasat în categoria realismului magic datorită îmbinării unor elemente fantastice alături de cele naturale. Autorul ne duce de mână până pe muchia prăpastiei dar nu ne aruncă dincolo de ea. Ce vedem desfășurându-se înaintea ochilor noștri? Realitatea? Sau o iluzie? Farishta e arhanghel sau un bolnav care nu-și ia pastilele la timp? Din aceeași îmbibare a două tărâmuri se naște lirismul volumului dar și o doză de umor mai mult sau mai puțin reușit.
S-ar părea că până acum găsesc doar cuvinte de apreciere pentru carte. Vă asigur, nu am intrat pe aleea clickbaitului căutând să vă atrag spre final pentru a găsi ranchiuna. Rushdie n-a scris o carte slabă, dar unele defecte o împiedică să fie cu adevărat excelentă. Și asta ține mai degrabă de organizare, nu de conținut.
E foarte posibil ca aceea ce va urma să fie scris să fie pur și simplu opinia mea. Mi-o asum. Dar mi se pare că anumite lucruri puteau fi scurtate și îngustate pentru a permite o mai bună digerare. Un alt autor faimos care a pășit pe tărâmul realismului, Garcia Marquez e și el vinovat de treaba asta. Doar că în Un veac... reușește să creeze pe deplin o atmosferă onirică, hipnotizantă, iar repetițiile și reluările au mai mare efect ca în cazul lui Rushdie.
Și dacă tot vine vorba de autori cunoscuți, l-aș adăuga pe Mircea Cărtărescu. În timpul lecturii gândul m-a purtat înspre Theodoros. E clară cronologia celor 2 romane. Totuși, mă gândeam că există o legătură clară între ele. L-am apreciat mai mult pe Rushdie că a limitat scenele ce țin de domeniul dormitorului, deși poate că ar fi putut lucra și pe acolo ca să mai reducă grăsimea cărții.
Probabil s-ar putea găsi și alte critici, și nu doar din partea credincioșilor sinceri. A fost interesant să citesc recenzii de o stea de pe Goodreads în care era criticat tocmai pentru că și-a bătut joc de islam. Sunt obișnuit cu operele literare sau cinematografice care prezintă o versiune derizorie a istoriei biblice și protestele creștinilor. E un subiect sensibil cel care ține de gradul de libertate literară în ceea ce privește aspecte spirituale care oricum nu vor fi rezolvate într-un paragraf.
Aș vrea să închei cu finalul. A fost mult mai optimist decât m-aș fi așteptat, deși la un moment dat îmi imaginam o încheiere de-a dreptul telenovelistă. Rushdie n-a ales ruta aceea, salvând cartea. Până la urmă Chamcha rămâne protagonistul cărții găsind rezolvarea dilemei identitare prin împăcarea cu tatăl său. Scenele de la capăt prezintă o tandrețe și o slăbiciune surprinzătoare și emotivă. În durere muribundă renaște speranța și dragostea. Cititorul va putea închide cartea ștergându-și lacrimile din ochi sau căutând reculegerea după cele lecturate.
Drept cuvânt final, sub nicio formă nu aș considera Versetele satanice drept o carte slabă. Are imperfecțiuni ce țin în general de durată și dezvoltarea personajelor, dar compensează prin analiza unei tematici vaste și complicate, prin secvențe literare de mare frumusețe și prin întrebările tăioase care rămân în urmă. E un roman ce merită citit și aprofundat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu