Frankenstein, Mary Shelley. Impresii

 Noroc cu Netflixul că altfel nu mai citim cărți.

Deși la serial ochii nu mi-au ajuns, am simțit nevoia să serbez simbolic apariția acestuia recitind romanul care l-a inspirat pe del Torro. Țin minte că am citit Frankenstein în liceu, imediat după ce mi-am cumpărat un volum de la Anticariatul din Arad. Și știu că am avut o impresie generală pozitivă, deși alte detalii nu prea îmi răsar în minte.

În același timp te poți întreba ce să mai poți spune despre un roman disecat până în măduvă (joc de cuvinte absolut intenționat)? Cine nu cunoaște povestea savantului care se joacă de-a Dumnezeu și creează viață dar nu îi înțelege însemnătatea? Și fuga furibundă și sângeroasă, jocul de-a șoarecele și pisica încheiat printre zăpezile înghețate într-o scenă demnă de miturile germanice ale sfârșitului de lume?

Totuși, aș vrea să notez câteva percepții personale, deși poate nu originale.

Unele aspecte care m-au frapat au ținut de vechime. Repetarea ideii că porțile orașului se închid după căderea întunericului sună atât de arhaic încât pare greu de înțeles. Iar  apoi menționarea faptului că la acea dată Elveția era înconjurată de monarhii mi-a subliniat așezarea în timp. Este o carte ce descrie realitatea anului 1818, firește fără creaturi înviate din morți cu ajutorul științei...

Un alt lucru de care nu am ținut seamă prima dată este tinerețea lui Frankenstein. Abia ieșit din adolescență, plecat la universitate într-un alt oraș, se apucă să-și urmărească până la capăt proiectul său maniacal. Abia dacă făcuse douăzeci de ani și deja geniul i-o luase înainte, fără aș fi maturizat sentimentele și emoțiile, dezechilibrul ducând la tragedie.

Mai mult ca un șir de coincidențe, mi-au sărit în ochi câteva referințe făcute de Mary Shelley. Într-o parte vorbește despre vampiri, iar altădată pomenește despre mumii. Iar mintea mea setată de ani de zile pe modul de operare MCU m-a dus cu gândul la un univers comun. Pentru că peste un secol și ceva, Frankenstein, Dracula, Mumia și alții vor face parte din seria de filme cu monștri care au adus faimă Universal Pictures.

Mi-a plăcut mult accentul care cade pe natură. Se vede că făcea parte din curentul romantic pentru că pune un accent, aproape exagerat, pe descrierea cadrului natural în care se plimbă atât Frankenstein, cât și creatura. Expediția însingurată a creatorului pe crestele munților capătă valențe aproape mistice în descrierea spațiului.

Tot ca o notă personală și ultimă referință externă, o altă descriere poetică făcută de Mary Shelley, subliniind ideea unor zei vechi, m-a aruncat în brațele lui Lovecraft, aducându-mi aminte de operele sale și de descrierile sale ale naturii maiestuoase și neiertătoare. Nu cred că există vreo legătură directă între cei doi autori, dar ambii se reîntâlnesc în această pasiune exprimată pentru natură.

Poate că asta ține mai mult de o proiecție peste timp însă un episod merită reținut. La început, Frankenstein ajunge să se afunde în biblioteca tatălui său. Însă fără îndrumare descoperă cărțile unor alchimiști precum Paracelsus sau Agrippa, învățați a căror muncă s-ar numi astăzi pseudoștiință. Iar în momentul în care tatăl său află despre curiozitățile fiului, îl mustră și apoi trece peste eveniment fără a pune mare greutate.

Așa că m-am dus cu gândul la două lucruri. Una, e important ceea ce citim (pe foaie și digital) pentru că ne (de)formează mintea și gândirea. Se trage o linie fină între libertatea de a citi orice și maturitatea de a percepe adevărul și minciuna din spatele acestora. Iar apoi, firește mă gândeam la intervenția salvatoare din partea părintelui. Dacă s-ar fi implicat și ar fi discutat cu fiul său despre frământările sale, poate că drumul pe care ar fi apucat-o ar fi fost diferit. Firește, ar fi însemnat să nu avem cartea deci, depinde de noi dacă ne bucurăm sau întristăm.

Pe de altă parte și creatura citește. Paradisul pierdut, Suferințele tânărului Werther și o compilație din operele lui Plutarh despre oamenii mari. E interesantă selecția lui Mary Shelley. Totuși, prin acestea el capătă o imagine idealizată a umanității și dorește să i se alăture fiind inspirat de lecturile sale. E o paralelă interesantă făcută între cei doi de către autoare.

Firește tema principală a cărții, atât de relevantă pentru ziua de astăzi, ține de responsabilitatea creației. La un moment dat mi-am adus aminte de o replică din cartea/filmul succesor, Jurrasic Park. Pe când Hammond își prezintă mândru creația sa, dinozaurii vii, Malcolm spune replica pivotală: “voi savanții ați fost preocupați dacă puteați sau nu puteați să faceți asta. Nu v-ați oprit să vă gândiți dacă trebuia făcut în primul rând”. Parafrazez, desigur.

E evident pentru oricine că actul lui Frankenstein este o greșeală, o oroare. S-a jucat cu puterile pe care nu le-a înțeles și practic a dat drumul unui gen întreg de ficțiune ce tratează dilema morală a creației. Și totuși, în realitatea în care trăim, găsim suficienți discipoli care nu țin cont nici de fabula lui Mary Shelley, nici de cuvintele sarcastice inventate de Michael Crichton.

De asemenea, îmi place ambiguitatea. O dată ce s-a petrecut fapta, deja ai deviat de la actul natural. Dar creatura trăiește, ce faci cu ea? Pentru că prin însăși ființa sa este repugnantă. Umanitatea ar fi respins-o, chiar dacă ar părea că-i ajută. Este un Celălalt, diferit, desfigurat, chiar dacă în esență inima sa e mai pură decât a creatorului. Cel puțin până la un punct.

Aici este frumusețea tragediei, durerea și reculegerea. Pentru că Mary Shelley nu scrie un film hollywoodian cu un protagonist și antagonist. Și nici nu ne dă un răspuns clar. Nu vrea să ne așezăm într-o tabără sau alta. Vrea să ne punem întrebări, să risipim certitudini și să discutăm.

Și prin aceasta Frankenstein rămâne o operă mare. Poate că limbajul uneori ne împiedică, unele referințe sunt ciudate și și-a pierdut originalitatea pentru că este înecată într-un ocean de clone mai mult sau mai puțin reușite. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să renunțăm la romanul lui Mary Shelley. Pentru că este unic tocmai datorită forței sale creatoare și morale. Ne ia de mână și ne duce în fața unei realități teribile, dar nu imposibile de replicat în lumea noastră.

Mergem pe un fir subțire între ficțiune și realitate, între mit și știință. Ne prezintă puterea naturii umane de a-și depăși limitele, dar și efectul exceselor asupra noastră. Este un mit puternic, răsunător și o poveste intimă, dureroasă. Această combinație îi oferă perenitate și distincție. O face o carte de neuitat.