Și totuși, cartea bate filmul

 

All those moments...will be lost, in time like... tears in the rain

Un final splendid pentru un film epocal. Ceea ce este important de notat pentru monologul de încheiere rostit de Roy Batty în Blade Runner este că nu se găsește nici măcar un cuvințel în cartea Visează androizii oi electrice. E drept, Ridley Scott a menționat că a făcut tot posibilul să se depărteze de cartea lui Philip K Dick în așa măsură încât cele două opere sunt suficient de divergente ca prezentare.

Dar vorbim despre un caz aparte. Ecranizările sunt complicate și complexe. Niciodată nu mulțumesc pe toată lumea. Până și trilogia Stăpânul Inelelor are detractorii ei. Unde-i Tom Bombadil? De ce Legolas face surf pe treptele din Văgăuna lui Helm? De ce e Frodo așa nevolnic în filme? Etc, etc.

În marea majoritate a cazurilor însă, adaptările după cărți sunt ca o mașină condusă de doi șoferi. Fiecare cu volanul lui și setul lui de pedale. Doar că în 99% din cazuri autorul original este pe locul studentului, fiind depășit în autoritate și incapabil să obiecteze la deciziile luate de regizor. Și așa ajungem la ecranizări catastrofale care nu rețin nimic din sufletul cărții, chiar și atunci când o reproduc cât mai aproape cu putință.

Însă de cele mai multe ori, privim cazuri de identitate furată. Titlul, unele personaje și idei sunt preluate, iar apoi restul, miezul poveștii e cu totul diferit. Cine a văzut Dragonball: Evolution la vremea sa, înțelege bine ce vorbesc. Și adevărul este că marea majoritate urmează calea distorsiunii.

Mai există și fascinanta categorie a mediocrității. Acele filme care merg pe poteca bătătorită de autor, însă nu au acea scânteie care le asigură popularitatea. Aici intră filme precum seria Narnia, John Carter (of Mars), Ender’s Game și multe altele. Acestea pot fi privite ca fiind acceptabile, dar niciodată nu vor ajunge la valoarea de piață a Lord of the Rings sau Harry Potter.

Și drept e că un film nu poate fi o carte. Un autor poate sta 100 de pagini povestind despre toate sortimentele de mâncare de pe o tarabă. Un film nu-și permite un asemenea lux, doar dacă s-ar transforma într-un serial. Chiar și atunci, ce este posibil într-un mediu este imposibil în altul. De aceea se numesc adaptări. Și acele puține filme care adaptează, taie dar păstrează ideile principale, nu sunt înghițe de alți fani. Exemplul cel mai recent este Dune, Villeneuve fiind criticat pentru unele modificări aduse sagăi lui Frank Herbert.

Dar unde vreau să ajung cu această deschidere enciclopedică? Recitind trilogia Stăpânul Inelelor am trecut-o prin filtrul filmelor, așa cum am notat deja, însă mi-am dat seama de toate diferențele, nuanțele pe care Peter Jackson le-a eliminat din scriitura lui Tolkien pentru a crea o epopee vizuală și cinematografică. Nu pot critica prea tare pentru că el a făcut totul în așa fel încât să nu falsifice inima capodoperei visate de autorul britanic.

Dar ceea ce lipsește din film, cu toate că nu-l face inferior din punct de vedere calitativ, îl smerește în fața cărții. Deși avem în fața filme extrem de bune, reverente față de sursă, care reprezintă o oglindă fumurie prin care privim Pământul de Mijloc, tot nu-mi pare suficient.

Poate că ceea ce vreau să spun este că sunt bătrân și demodat. Prefer cartea în locul filmului, chiar dacă mă pot bucura de film. Odiseea lui Nolan care va apărea la anul în cinematografe nu va reuși să ridice întreg conținutul de idei și senzații pe care l-a așezat anonimul Homer în poemul său. Fiecare va fi bun în mediul său. Dar până la urmă, aș alege cartea.

Un exemplu bun pentru mine este Mizerabilii. Mi-a fost teamă să mă apuc de acel roman datorită mărimii sale. Dar după ce am văzut filmul din 2012, abia am așteptat să pun mâna pe carte și să o citesc. Evident, din peste 1800 de pagini a rămas destul de descoperit la primă mână. Și îmi plac ambele, dar dacă aș fi pus să aleg (și dacă aș avea timp), aș alege cartea.

E o opinie de dinozaur, recunosc. Și nu mă doare deloc. Nu oblig pe nimeni să-mi țină isonul, fiecare face ce vrea. Filmele ne pot uneori lua prin surprindere prin ceea ce pun pe ecran. Dar cărțile ne pot vorbi într-un mod mult mai intim și mai deschis. Cine îmi susține părerea, știe ce zic, e deja convertit. Ceilalți, vor trebui să încerce, dacă au curajul să-și vândă timpul pentru a-și deschide templul minții și inimii unei aventuri cum doar ei și-o pot imagina.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-white-ceiling-with-a-light-fixture-PFL42Jj8GsQ