Am ajuns la final. Și poate că-ți vine să plângi că ai terminat o așa poveste frumoasă. Și nu-ți zic să nu plângi, căci nu toate lacrimile sunt rele. Poate îți aduci aminte de replică din film, sau poate ai citit cândva cartea. Dar știi că odată ce ai ajuns aici, povestea cu adevărat s-a încheiat.
Partea finală cuprinde unele dintre cele mai tensionate și emoționante momente, la fel cum într-o piesă orchestrală, ești ridicat de pe scaun de tumultul instrumentelor înainte de a fi așezat înapoi de ultimele acorduri.
Victoria Rohanului asupra orcilor și a enților asupra Isengardului, sunt doar biruințe de etapă. Mordorul se dezlănțuie asupra orașului Minas Tirith, și dacă ultimul bastion al vechii rase numenoreene se prăbușește, atunci întunericul s-ar putea să acopere lumea. Iar într-o văgăună a Țării Întunecate, Frodo zace imobil, Inelul pare pierdut, iar misiunea e pusă în pericol.
Trăiesc paradoxul a puține cărți. Acelea cu adevărat bune, care se lipesc de suflet. Pe de-o parte ai vrea să o recitești de 100 de ori până înveți fiecare cuvânt pe de rost. Pe de altă parte ai vrea să te ții la distanță pentru ca data următoare când o iei în mână să pară ca prima dată când ai pus ochii pe aventurile Frăției Inelului.
Și nici nu o să ofer vreun răspuns. Lipsa alegerii poate servi drept reacție. Pentru că se aștern înaintea oricărui cititor serios munți de cărți ce se vor citite (sau recitite). Așa că revederea este întârziată, iar dorul încălzește efectul regăsirii.
Tolkien reușește să încheie sublim capodopera sa. Ridică tensiunea la cote înalte oferindu-ne spectacolul asediului cetății Minas Tirith. Fiecare secvență este vie și cred că și-a folosit propria experiență pe frontul de luptă pentru a surprinde tensiunea de dinaintea unui atac inamic. Iar sosirea cavaleriei Rohanului reprezintă catharsisul întruchipat.
Sam se desăvârșește ca erou și model pentru oricine vrea să înțeleagă ce înseamnă adevăratul curaj. Mulți se dau curajoși și cred că luptă pentru cauze bune, însă hobbitul ce a băgat spaima în ținutul Mordor are o inimă sinceră și o loialitate neclintită. Iar efortul lor este răsplătit peste măsură prin restarea istoriei și stingerea celui mai mare focar de rău.
Ultima parte este dureros de plăcută. Ni se vorbește despre vindecarea lumii. Despre reașezarea lucrurilor stricate. Este apocaliptică, dar nu în sensul catastrofei. Fără a intra în teologie, ideea ultimei cărți biblice înspre asta conduce. Momentul în care Dumnezeu reface lumea și totul e bine de acum înainte. Și sunt absolut convins că acela este locul din care Tolkien se inspiră cu nesaț.
Aici se vede puterea limbajului. Fiecare cuvânt, descriere, virgulă și punct, stârnesc o reacție viscerală. Răspund acelei dorințe lăuntrice după ordine și dreptate. Privind la realitatea din jurul nostru cum să nu tânjești după un rege ca Aragorn, smerit și puternic, ce-și pune sabia în folosul celor mulți? Și cum să nu vrei să fii martor la dărâmarea temeliilor Mordorului și risipirea întunecimii? Tolkien ia ceea ce am putea numi prea frumos ca să fie adevărat și-l eternizează în cânt pentru a vedea cum arată o lume în prefacere.
Mi-am schimbat părerea despre pustiirea Comitatului. Nu apare în filme și pare ciudat. Tocmai am văzut marele război care a implicat cavalerii Apusului și orcii întunecimii. De ce mai e nevoie de un alt punct culminant în care hobbiții luptă cu niște bandiți?
Este o încheiere tematică importantă. Mai întâi, Tolkien ne întoarce unde începe totul. Eroii noștri sunt cu toții schimbați. Dar și casa lor este afectată, lovită de suflul conflictului. Sharkey aduce ruina și haosul ca răzbunare. Ceea ce părea sfânt și inviolabil este degradat. Iar cei patru hobbiți își folosesc experiența anterioară pentru a respinge răul din însăși sânul comunității lor preaiubite.
Chiar și așa, binele se reîntoarce. Natura se vindecă, dar rana rămâne. Frodo o resimte cel mai tare. Sacrifică cel mai mult și trebuie să plece pentru că durerea sa nu are vindecare. Joacă rolul vindecătorului rănit, care primește dreptul la ascensiune în ținutul în care se odihnesc ființele cele mai minunate.
Finalul cărții se simte ca o lumină ce se diminuează. Pagină după pagină pierdem câte un membru al Frăției care este acum înscăunat în soarta sa și-n rolul său de vindecător. Și lumea își pierde ceva din strălucirea elfică, minunată, a cântului ainurilor. Dar frumusețea nu dispare. E înlocuită de evul oamenilor cărora le rămâne doar o vagă amintire a ceea ce a fost cândva.
Sunt așa multe de spus despre cartea asta încât cel mai bun lucru pe care-l pot face este să tac. Cine n-a citit, să pună mâna și să citească. Și cine a făcut-o, e timpul lui să aștepte cu jind zilele liniștite în care se poată reciti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu