Reclamele la bere au uneori multă creativitate în spatele lor și transmit mesaje puternice. O reclamă pe care am văzut-o de mai multe ori în cinematografe crea o imagine a societății actuale prin imaginea liniilor drepte. Tot ce faci se petrece într-o linie dreaptă de la coada din hipermarket, la metrou, la muzeu etc. Se părea că viața noastră poate fi atât de ușor simplificată!
Nu credeam că am să încep postarea vorbind despre bere, dar uneori mă mai surprind și eu. Dacă tot am mai făcut un paragraf, cel puțin să conțină și un avertisment: ce veți citi de aici încolo nu este deloc nou, revoluționar și nici născut dintr-un fior metafizic abisal. Sunt niște gânduri culese de pe drum și care poate merită împărtășite. (Și care sunt poate repetate. Probabil).
Revenind la ideea liniilor cred că se poate spune ușor că suntem obsedați de delimitări. De termene limită, de întâlniri și de ceasuri. Mai ales de ceasuri, chiar dacă nu mai sunt cele purtate la mână. Orice om care se respectă are cu un el un ceas și un telefon cel puțin. Trebuie să fie conectat în orice moment. Nu știi ce se poate întâmpla în lume așa că trebuie să fi pregătit, chiar dacă până la urmă maximul obținut va fi un scor al unui joculeț.
Suntem preocupați de scurgerea lumii și ne aruncăm în mod activ în valurile Activității. E un cuvânt atotcuprinzător și care ne mănâncă efectiv timpul. Dar ce ai putea face dacă nu ai face Activități? Dacă nu ar trebui să fii undeva? Dacă nu ar trebui să fii cu cineva? E o întrebare bună, chiar dacă răspunsul pare ușor. Societatea ne împinge tot mai mult în brațele Activității și ne obligă să ne strecurăm printre crăpăturile unui timp accelerat. Spunem că timpul trece mai repede și acum câțiva ani circula ideea că zilele însele s-au scurtat. Poate ne-am scurtat noi timpul.
E de-a dreptul fascinant să te plimbi. Să mergi în pas lejer, fără să fii deranjat (și fără să deranjezi) pe nimeni. Dacă te gândești unde mergi acum să-ți răspunzi nu știu. De ce? Vezi răspunsul de mai sus. Să te plimbi fără o țintă prestabilită. În momentul acela îți dai seama că ești singur cu tine. Dacă din întâmplare buzunarul e gol și nu ai un telefon cu tine, chiar ești singur! Nimeni nu te poate deranja. Așa că poți să te asculți pe tine.
Mă tot miră această nevoie de a ieși din timp. Nu e vorba de nimic mistic la mijloc, ci pur și simplu dorința de a-ți trage răsuflarea. Este obositor să faci slalom printre termene, prezențe și obligații. Ceva din interior îți spune s-o lași mai moale. Nu pot spune că dă cu piciorul a nerăbdare, pentru că am impresia că acel feeling sau ce-o fi are o tentă mult mai liniștită, meditativă (și niciun pic de sânge ardelenesc). M-aș gândi că poate suntem norocoși cei care știu de Sabbat și ar trebui să-l mai și țină. O zi întreagă în care să fii dezlipit de inima lumii lăsând la o parte Activitatea. Dar e greu și pentru noi să mai revalorizăm acest timp, pe care-l ignorăm sau consumăm fără discernământ.
Și totuși, ce poate face omul care caută să iasă din timp? Mai poate face asta? Mi-e teamă de viitor. Poate pentru că și această aparentă fărâmă de libertate se va frânge. Omul va fi atât de preocupat de altceva încât va uita de sine. Că este un nume, o identitate și că poate, poate viața lui are un scop mai mare decât numărul de bani care îi intră în cont în fiecare lună. Mi se pare că mă apropii de teritoriul clișeului, dar poate de data asta adevărul mare a ajuns să fie propovăduit chiar și în clișee.
Să cucerim timpul, asta am putea face. Împărăția se ia cu năvală, spune Isus. Timpul ar fi oare mai diferit? Atunci când te simți scos din timp și introdus într-un Calendar, într-o Planner, devenind o rotiță într-un vast sistem care trece dincolo de capul tău și chiar al orizontului local, e nevoie de un gând esențial: stai puțin! Poate fi interpretat în două feluri. Ca regândire a poziției: am nevoie de un pic de aer ca să-mi poată bată vântul prin corabia minții. Al doilea sens este acela de a sta. De a privi lumea din jur. De a te mișca în lume. În ritmul inimii tale. În pasul tău. Se poate oare trăi corporatist și cu inima dincolo de cifre? O bizară simbioză ce să mai păstreze puțin din omul esențial și care să nu-l transforme într-un eremit smintit. Cred că se poate. Din când în când ar fi cazul să mai învățăm și drumul spre autostrada liniștii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu