Al Doilea Război Mondial, lecția ce nu trebuie uitată

Nu se poate găsi o explicație logică, cu toate încercările care s-au făcut în trecut. Nu poți să îți dai seama cum s-a ajuns în acel punct. Pentru că n-a fost o cădere bruscă, e clar. Puțin câte puțin Europa belle epoque s-a despărțit de acel tablou frumos și elegant, alegând calea suicidului prin radicalizare. Nu degeaba Ian Kershaw și-a numit cartea despre acest conflict Drumul spre Iad.

Să fi început cu 1848? Cu industrializarea și cu exacerbarea naționalismelor? Fără Primul Război Mondial, cel de-al Doilea nu ar fi fost posibil, e clar. După Primul întreaga societate a intrat într-o fază haotică. Totul se reevalua. Pentru mulți însă rezultatul era zero. Europa a fost zguduită și întoarsă pe dus. Căutând alinare s-a aruncat în brațele unora ca Hitler, Mussolini și alți epigoni frustrați. După o aparentă victorie în 1919, în mai puțin de 20 de ani, Europa era mai divizată și oprimată ca mai înainte.

Să nu uităm de Nanking. Sunt unii care susțin că războiul începe în 1937 prin războiul dintre China și o Japonie tot mai impetuoasă. Dar parcă în Asia milenară masacrul pare mai la el acasă. Mai în oglindă cu basoreliefuri asiriene. Acum însă în loc de macete există mitraliere. Și în loc de milă divină există doar ură nedistilată a omului față de om. Și mai înainte de asta. Etiopia. Și Cehoslovacia. Și în cele din urmă Polonia.

Cred că știm prea bine ce a însemnat, ca desfășurare Războiul, nu e cazul să-l istorisesc. Doar câteva fapte pentru a sublinia mai clar gândul meu. Un conflict industrializat, mai mult decât Primul. Un conflict care a cuprins toată populația, mai ales cea civilă. Și așa avem miracolul de la Dunkirk. Dar și bombardamente asupra Londrei și a altor orașe. Oameni nevinovați uciși fără discernământ. În Anglia, Germania, Japonia, Uniunea Sovietică și peste tot unde s-a putut.

Cu cât citești mai mult te înfiori. Ți se întoarce stomacul pe dos și ți-e teamă întrebându-te dacă nu ai fi făcut și tu la fel dacă ai fi fost în acea postură. Pentru noi Treznea și Ip sunt un apogeu al brutalității. Deși ar trebui să ne aducem aminte de unele fapte ce s-au petrecut la răsărit de Prut, cu românii ca autori. Toată invazia nazistă a URSS e un catalog al distrugerii. Citiți doar cărțile Svetlanei Aleksievici și vă veți convinge. E adevărat că revărsarea Armatei Roșii a fost la fel de brutal, dar a fost doar un efect al unei cauze prea puțin gândită.

Să nu mai vorbim de Holocaust, milioane de oameni uciși doar pentru că nu se potriveau unui standard impus. Un lucru ce nu putea fi schimbat. Un comunist putea fi convertit. Un evreu rămânea evreu orice i-ai face. Și pentru asta trebuia să moară. Să stai chiar și puține minute în cuptoarele de la Auschwitz, pentru a cuprinde acea grozăvie este demoralizator. E un loc ce trebuie văzut pentru a fi crezut. Desigur, există și Dresda, pentru a contrabalansa. Oraș civil, oraș liber distrus de bombaridere aliate. Și încununarea tuturor acestor masacre, două bombe atomice aruncate peste civili.

Asta e istoria pe care o știe toată lumea. Pe lângă aceasta, există costul uman. Orașe distruse, sate nimicite, oameni refugiați care încotro. Foamete. Răzbunări. Ură, o ură cum n-am mai existat până atunci pentru că Dușmanul trebuie extirpat, eliminat în întregime, fără regrete. Au fost prea puține raze de speranță în această furtună a lumii.

Să nu ne legăm de statistici. În primul rând pentru că ar îngheța sufletul oricărui om normal. Și pentru că ne transformă în niște spectatori pasivi. Dacă ar vrea cineva să învețe orice despre Război, să citească memorii. Cât mai multe și cât mai diverse. Ca să înțeleagă un lucru: aceasta a fost o nebunie ca niciuna până atunci. Un război civil uman. Un genocid al omului contra omului.

Cel mai important cred că e să învățăm lecția acceptării. Nu a urii. Putem să ajungem ca după ce învățăm, să-i urâm pe ruși, pe germani, pe americani, pe englezi ș.a. Nu asta e important. Cea mai importantă lecție e tocmai aceasta. Acei 6 ani rămân ca un exemplu, ca o mărturie a locului unde te duce ura, mania ideilor. La a ucide oameni cu zâmbetul pe buze, știind că faci un lucru bun. Și de aceea trebuie să ne vindecăm. 

           

Asimov scria, după ce fusese și el parte a acestui Război, unul din cele mai faimoase citate ale sale: Violența este ultimul refugiu al incompetenței. Un mare adevăr. Jean-Louis Vullierme are o carte fascinantă despre acest subiect. Concluzia lui este că pentru a birui răul, nu trebuie să o faci tot prin rău. Ci dând dovadă de bine. Pare un ecou al unui gând al sfântului Pavel, biruiți răul prin bine (Romani 12:21). Va dura mai mult dar e necesar. Pentru că altfel nu suntem mai buni decât cei răi.

Cred că întotdeauna se vor ridica admiratori ai răului. Acesta are o fascinație ce trece dincolo de banalitatea sa. Întunericul are umbrele sale ce fac pe mulți să vrea să se adăpostească acolo. Mulți sunt de acord mai mult sau mai puțin cu ideile fasciste, chiar și în zilele noastre. Alții urăsc oameni pentru că nu sunt la fel ca ei. În rândul acestora ar trebui să intre oameni care să le vorbească despre nebunia acestei gândiri, despre rezultatul final al urii, transformarea Europei într-un imens furnal reîncălzit prin victimele unui război fără sens.