Prima experiență literară
legată de Kazuo Ishiguro a fost Amintirea palidă a munților, roman care mi-a
plăcut destul de mult. Are o atmosferă solemnă, melancolică și liniștită.
Recunosc, am luat cartea doar pentru că înainte el a luat Nobelul. Autorii din
Orientul Îndepărtat încă nu mi-au căzut în mână (în afară de Shusako Endo) așa
că nu prea știam cum să evaluez stilul lor specific.
Totuși, Pe când
eram orfani e un roman a cărui acțiune se petrece destul de mult în bătrâna
Europă și pe mai bătrâna insulă a Britaniei. Christopher Banks, un tânăr orfan,
devine un detectiv de renume care rezolvă cazuri și își fac loc în societatea
mondenă a anilor 1930. Sarah Hemmings, o tânără orfană, care captează prin
prezență și șarm atenția acestei elite joacă un rol episodic în această
poveste. Pe lângă ei, Jennifer, nepoata lui Christopher, care devine protejata
sa într-un efort de a-și ajuta una din singurele rude pe care le cunoștea. Ei
sunt orfanii poveștii.
Revenind însă la firul narativ, trebuie menționat că
acțiunea se petrece pe două planuri. Primul, în trecut, în copilăria lui
Christopher în copilăria sa fericită când locuia la Shanghai împreună cu
familia sa și cu prietenul său japonez Akira. Totul se sfărâmă însă când la un
scurt interval ambii părinți dispar. În acel moment se mută în Anglia unde
locuiește la mătușa sa, dezvoltând pasiunea și ambiția de a deveni detectiv. Și
ce încununare mai potrivită a acestei vocații decât rezolvarea cazului
dispariției propriilor părinți…
Nu pot spune că mi-a displăcut cartea, deși o găsesc
inferioară primei citite. Fiind prezentată din punctul de vedere a lui
Christopher nu lipsesc momentele în care cititorul este uimit de naivitatea
băiatului. Cine credea că Diana în Wonder
Woman nu știa cum se învârte lumea cu siguranță că va avea parte de o
surpriză.
E adevărat că pentru fiecare lumea se învârte în jurul
său, dar felul în care e pregătit conflictul ce ocupă a doua parte a cărții,
revenirea în Shanghai, te face să crezi că totul se petrece într-o realitate
gândită doar de Christopher. Pentru că îți dai seama că semnalele celui de-al
Doilea Război Mondial și o dispariție petrecută în urmă cu mai bine de douăzeci
de ani nu prea au legătură. Ar fi fost interesant dacă la final aflai că totul
fusese în imaginația unui copil ce nu a putut trece peste durerea pierderii
părinților lui. Totuși nu e cazul.
Acțiunea este destul de lentă și pe alocuri confuză. În
alte locuri coincidențele sunt destul de mari pentru a fi credibile.
Descrierile sunt totuși la înălțime, deși mai mult în flashback-uri, mult mai
palpabile și interesante decât prezentul. Atât în Londra cât și în Shanghai se
citește o anumită artificialitate. S-ar putea ca acesta să fi fost scopul
autorului, care dorea să critice înalta societate, dar devine un dezavantaj în
momentul lecturii.
Sarah Hemmings e fără doar și poate personajul cel mai
interesant. Aparent o parvenită care se mărită cu cineva care ar putea să o
întrețină, se pare că e mult mai complexă decât atât. La rândul ei orfană ea
caută să modeleze un sens lumii și se vede în rolul de a fi factor declanșator.
A fi femeia din spatele bărbatului puternic. Când aceasta eșuează fuge departe
și găsește ceea ce poate fi numit dragoste adevărată, realizând că poate nu a
înțeles bine cum stă treaba cu schimbatul lumii.
Dacă romanul nu ar fi avut un final atât de întunecat
probabil că ar fi căzut mai repede în uitare. Ultimele capitole relevă
adevărul. Christopher află ce s-a întâmplat cu părinții săi. Și sunt întradevăr
vești proaste. Întreg eșafodajul realității sale este dărâmat și în spatele
lumii ideale se află un sacrificiu cutremurător. Ishiguro creează o rezoluție
care demonstrează o idee simplă într-un mod fără echivoc, dar brutal.
Este evident că tema principală a cărții este lipsa,
pierderea. Toți au rămas orfani, au pierdut elementul care trebuia să le
definească identitatea. Rătăcesc prin lume căutând să se modeleze pe sine fiind
încă legați cu lanțuri invizibile de trecutul lor. Aceasta îi va afecta și îi
va aduce în pragul unor situații tensionate.
Un element important este acela că romanul este unul
postmodern așa că în multe momente încearcă o deconstrucție. Multe idei sunt
sfărâmate și reașezate. Reinterpretate. În acel moment ceea ce părea a fi clar
de fapt ascunde intenții și secrete tenebroase. Nici măcar mitul copilăriei
fericite nu stă în picioare, servind ca mască pentru o realitate crudă.
În concluzie, e o carte ce poate fi citită deși nu oferă
o atât de plăcută experiență. Dacă ești fan al lui Ishiguro cu siguranță că vei
citi cartea. Dacă vrei un roman polițist, nu e cazul, accentul fiind pus cu
precădere pe analiza personajelor. Pe când eram orfani e o carte mediocră, cu
acțiune lentă și uneori confuză, ce explorează teme profunde dar fără o
rezoluție concretă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu