La început e mai ușor că ești mic și nu vezi decît lucrurile frumoase din jurul tău. E un salt mic, de la școala satului la liceul orașului. Și de acolo, cum s-o prezenta mai bine sau mai rău școala aleasă. Nu se simte așa mult distanța, schimbarea, diferența.
Dar dacă după aceea, după depășirea treptei de liceu vrei mai mult? Mai mult, mai bine, școală mai cu moț și mai cu prestigiu și profesionalism? Parcă aia niciodată nu se găsește pe aproape, mereu pe mai departe. Aia da plecare.
Ca un explorator descoperind o Americă personală începi un trai nou, o viață colorată în alte ritmuri și scheme de supraviețuire. Cu siguranță o perioadă de reinventare și devenire. Mereu există pericolul să te pierzi, să te rătăcești în cotloanele ușoare ale persoanei tale. E mai agreabil așa, mai ușor, mai lipsit de provocare. Și cînd tragi linia nu rămîne mare lucru de aplaudat.
Și de aici potecile se transformă într-un păiănjeniș fără seamăn. Te îndrăgostești de noul oraș. Ești de-al locului. Îi știi fiecare cotlon și-i înjuri fiecare neajuns. Dar niciodată nu i-ai da drumul pentru a o lua de la capăt. Poate dincolo de această dragoste metafizică îți găsești cercul tău de prieteni și îți găsești un partener de călătorit prin stațiile aglomerate ale vieții.
Împămîntenire. Totul curge așa cum ar trebui și s-ar putea oare să fie altfel? Nu îți poți imagina așa ceva. Unde te vezi peste 10 ani? Tot aici, dar puțin mai. Puțin mai împlinit pe cît mai multe fronturi posibile. Prinzi rădăcini și îți dai drumul vocii să se prindă în concertul ăsta mare al orașului care se transformă în centrul lumii tale, oricîte periferii ar exista și oridecîte ori l-ai înșela cu cîte o vacanță sau excursie.
Și totuși uneori se pleacă. E un sentiment ciudat pînă la urmă. Sau o turmă de sentimente, zvăpăiate rostite răspicat pe mai multe tonuri. După inima fiecărui om. Casa se golește pentru că tu nu mai simți în zornăitul soneriei că mai poate purta numele acesta. Lumea ți se repune pe tavă și pornești de la zero.
Acum parcă e mai greu. Chiar dacă e mai aproape de punctul de origine, orice început e ca o sfoară ce te trage în două direcții. Trecutul începe deja să se înrozească, lucrurile bune ies în față cele rele se întunecă și mai mult. Prezentul nu oferă parcă prea multe. Și cine să se mai gîndească și la viitor. Dar pui zi după zi, cărămidă după cărămidă și aceste pietre mute încep să vorbească o altă limbă. Pe care parcă-parcă în scurta trecere a timpului începi să o înțelegi mai bine.
Și mai e și ziua cînd ajungi înapoi în locul de unde ai plecat. Locul care ani de zile ți-a fost casă. Și care acum capătă deja un aer de străinătate. E tot acolo, la locul ei, dar parcă mai rece. Și cînd ești acolo îți aduci aminte de ce ai plecat. Dar rămîne pe vîrful limbii și dulcele din vremea ce-a trecut. Ce faci însă cînd vezi ceva familiar, de-al tău, odată neștiuit, și care iar se-ntoarce la aceeași formă? Zîmbești măcar în cinstea zilelor ce-au fost.
Uităm uneori că viața noastră nu se repetă. Că experiențele noastre sunt unice, că anii pe care îi cheltuim sau risipim ne pot da speranță, bucurie, înțelepciune și dragoste. Toate aceste sunt prinse în paginile unui capitol care cîndva se va închide. Cred că e important să-l lăsăm așa, pus într-o vitrină a minții. Să-l privim din cînd în cînd dintr-un alt punct de observație, de pe o altă culme a prezentului și să fim mîndri că nu ne-am irosit zilele. Că am reușit să ne găsim un cămin și poate că prin prezența noastră într-un loc anume, am făcut să răsară o fărîmă de mai bun și mai frumos. Dacă se poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu