Văzui că se fac treizeci de ani de la primele cărți publicate de editura Nemira și am zis că e cazul să scriu și io ceva. Având în vedere că în bibliotecă se găsesc destul de multe volume ce poartă pecetea aceasta.
Și mă refer doar la partea de SF. Sunt bazați și pe non-ficțiune. Mi-au plăcut enorm Nu veți avea ura mea și Cu ultima suflare. Recomandări. De citit. Printre altele.
Revin la Nautilus pentru că acolo e miezul discuției. Nu știam ce înseamnă denumirea asta când am pus mâna pe prima carte Nemira. Era Fundația lui Asimov și aveam undeva pe la paișpe-cinșpe ani. Am să fac o postare separată despre cum am găsit cartea, dar important e că așa am pătruns în lumea SF.
Desigur până atunci am fost fanul lui Jules Verne, dar asta era cu totul altceva. Imperii galactice vechi de milenii, planete înveșmântate în metal, colaps și anarhie. Cred că dacă nu îmi plăcea istoria la fel de tare nu aș fi fost la fel de fascinat de premisa cărții. De acolo a urmat un an și ceva în care am fost imersat complet în universul larg al Fundației.
A urmat liceul și lărgirea orizontului. Nu-mi aduc aminte cum am auzit de Dune, probabil într-un articol despre Fundație, singura saga în stare să fie pusă pe picior de egalitate. Am împrumutat cele două volume din prima carte de la biblioteca liceului și am devorat-o. Am hăituit mai apoi celelalte cinci volume prin librăriile din Arad. Pe atunci era epoca volumașelor Nautilus, cu coperte memorabile și design atrăgător.
După Dune a urmat Jocul lui Ender. Povestea e fascinantă, după cum știe oricine a citit cărțile lui Card. Pentru mine a fost esențială Vorbitor în numele morților. Dacă până acum Dune și Fundația mă fascinau prin grandoarea și nemărginirea fundalului, pentru prima dată am citit o poveste care m-a prins pe filon emoțional. În roman nu există imperii galactice și bătălii cosmice, ci un trib de extratereștri și un om care caută o a doua șansă.
De aici lumea a tot crescut. Tot în formatul volumașelor mici sau a Nautilus 90 am descoperit cărțile lui Philip K Dick și imaginația sa pătrunzătoare și plină de absurd. Au urmat apoi primele două volume din saga Hyperion Cantos, Poarta lui Frederick Pohl și alte cărți care acum îmi scapă din memorie.
Ce a însemnat Nemira? Contactul cu vârfurile literaturii SF, lectura unor cărți ce au schimbat genul literar, care au împins limitele imaginației și care m-au ajutat și pe mine în dezvoltarea mea. Cine știe în ce direcție ar fi luat-o imaginația dacă nu aș fi găsit Fundația și aș fi citit o altă carte în acea etapă a creșterii mele?
Nu pot fi decât recunoscător că în primii mei ani de viață a fost fondată (yep) o editură care peste ani de zile mi-a oferit orele de delectare, dar și de pătrundere în lumea marilor romancieri mai puțin aclamați ai lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu