De aproape două săptămâni îmi tot scapă printre degete timpul necesar ca să scriu postarea asta. Dar azi îmi fac pe plac și-o scriu...
Firul gândurilor se leagă într-o sâmbătă deja îndesată în trecut. Ascultam pe jumătate neatent textul pentru colectă (notă pentru cei neinițiați: în spațiul neoprotestant, înainte de a depune o sumă de bani la colecta săptămânală se citește un fel de ”text motivațional”). Printre rânduri am auzit ideea că indiferent de starea financiară ar trebui să oferi ceva și pentru Dumnezeu. O chestie banală, doar că la un moment dat zicea ceva de genul chiar dacă nu ajungi să porți haine de firmă...tot trebuie să faci asta.
Asta mi-a atras atenția. Recunosc că nu am fost atât de atent încât să rețin exact, nici atât de minuțios încât să ascult din nou înregistrarea, dar ideea a supraviețuit uitării. Ce a fost atât de nepotrivit încât să mă facă să scriu o postare întreagă? Faptul că se subînțelegea nevoia de a purta haine de firmă, că asta e singura regulă și că doar anumite condiții socio-economico-intergalactice te-ar opri de la acest deziderat.
Pe bune? S-ar putea să fi o chestie măruntă, dar mi se pare nucă în perete
Hai să mai leg un alt incident. Cu mai mult timp în urmă, n-am avut internet. Modemul își dăduse duhul pentru câteva zile. Dar aveam io arhivate niște lucruri pe care le puteam asculta. Printre ele un dialog între Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici la librăria Humanitas din Cișmigiu. Spuneam că nu sunt minuțios, dar cred că era vorba despre o carte a lui Alexandru Dragomir, deși nu sunt sigur.
Io îmi făceam treaba mea, dar cu urechile eram pe laptop. Într-un din intervențiile lui Patapievici (cred) a folosit un citat din Alexandru Dragomir (cred) care vorbea despre faptul că filozoful era un om rău îmbrăcat (aproximez). Și atunci intervine domnul Liiceanu spunând că el nu-i prea de acord cu asta și își descrie garderoba, articol cu articol, toate de firmă.
Chiar dacă i se pot găsi multe motive pentru a-l critica, pentru mine personal, ăsta a fost un moment de dezamăgire. Tocmai pentru că eram mai degrabă pe linia filozofului citat anterior. În minte idealizam (evident) portretul cărturarului care este detașat de lucruri materiale, care prețuiește mai mult cultura înaltă decât cultura de bumbac. Sunt sigur că mi s-ar putea oferi exemple din istorie a unor personalități, gânditori chiar, care erau foarte atenți la vestimentație și care aveau costume făcute la Armani și Versace-le vremurilor lor.
Cu toate acestea, nu sunt deloc impresionat de aceste argumente. De acord, fiecare individ își are sensibilitățile lui, și nu-mi pasă neapărat de decizia lui. Atâta vreme cât e făcută pe banii lui, să fie sănătos. Nu știu dacă îmi place ideea că e necesar să fii înțolit în haine de firmă.
(Paranteză: dacă în viitorul apropiat sau îndepărtat, îmi voi deschide un magazin de haine de îmbrăcăminte, vă rog frumos să-mi aduceți aminte să șterg această postare. Mulțumesc anticipat)
Eu sunt adeptul unui stil cât mai lejer, sincer să fiu. Sunt poate puțin paradoxal pentru că îmi place eleganța cămășii și a costumului, dar în doze mici. De asemenea, încă din copilărie am avut haine pe care le numesc elegante, ”de biserică”. Nu zic că ar trebui ai o imagine publică a cuiva care are în garderobă numai tricouri cu Puma. E loc și pentru haina frumoasă.
Nu-mi place să fie făcut un standard haina cu nume. Ziceam și mai înainte, arată bine, sunt unii bărbați care pot să poartă costume de zici că s-au născut pentru asta și n-am nimic împotrivă. E alegerea lor.
Cred că asta se leagă mai degrabă și de felul meu de a fi. Am fost mai nonconformist în ceea ce privește unele lucruri. Dacă ți se cere un lucru, respectă-l până la punctul în care poți să-l individualizezi. Mi-a plăcut imaginea lui Diogene, stând în butoiul său, și la oferta nelimitată a lui Alexandru Macedon, căreia i-a răspuns prin indiferență. Dă-te la o parte că îmi iei soarele!
Când vine vorba de lucrurile importante pe acelea nu poți pune mâna. Îmi aduc aminte de o altă întâmplare la care am fost martor undeva hai-hui. Doi băieți discutau, iar unul dintre ei se lăuda că a spart o sumă maaaaare de bani într-un magazin de haine. Nu am fost impresionat de vitejia sa și calculam în minte câte cărți mi-aș fi luat de bani ăia.
Nu cărțile, nu excursiile, nu fierul, lemnul, plasticul, piatra sau hârtia ne fac mai buni (sau mai răi). Ci ce facem cu ele. Am început postarea comentând despre haine de lux, dar nu asta e destinația. E modelul care se naște. Ai haine d-alea, ești mișto. Nicidecum, ai o bibliotecă variată și informativă, ești mișto. Sau ai învățat cum să-ți depășești demonii interiori, ești mișto. E o formă fără fond, până la urmă.
Știu că e un ideal inaccesibil care nu prinde la publicul mare. E mai ușor să-i faci pe oameni să vrea o mașină bengoasă, o casă cu etaje, o haină cu etichetă. Și e foarte greu să-i îndrepți pe drumul înspre cunoaștere interioară și exterioară. Vedem de decenii că nici măcar școala (la nivelul general, nu al dascălilor sinceri) nu s-a străduit să-și facă un proiect în a îndemna elevii să iubească frumosul și cunoașterea. Și nu înțeleg de ce am avea astfel de așteptări de la media sau de la politicieni.
Calea mai scurtă și mai ușoară e cea căutată. De aceea nici nu am speranțe că vom găsi cumva zăcământul de progres multilateral dezvoltat. Rămâne fiecăruia să-și propună să fie mai bun. Să pună mâna pe o carte și să planteze un pom. Să nu se uite în gura unuia și altuia și să ia de bun ce zic. Și dacă au de ales să aleagă mai degrabă nu o haină mai aleasă, ci acel lucru care pe termen lung îl poate face pe el mai ales.
Se și poate? Om trăi și-om vedea...
sursa foto: https://unsplash.com/photos/WdJkXFQ4VHY
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu