De multe ori, în conversații cu alți oameni care aveau o părere prea bună despre mine, am ajuns să fiu convins că ei credeau despre mine că am citit Mizerabilii la cinci ani, Război și pace la șapte și Cosmos la nouă. Adevărul mult mai simplu e că n-am fost niciodată un copil precoce. Ciudat, da, din născare, dar n-am luat-o pe panta genialității și n-am răsfoit tomuri înainte să învăț să scriu.
Adevărul este că am avut o copilărie literară destul de banală. Dacă aș face o paranteză, aș putea spune că probabil unii ar zice că ar fi peste medie (ca o șaorma). uitându-te pe statisticile astea horror despre cât de puțin se citește, nu cred că există vreo explicație a la Rosseau, cum că copiii citesc și apoi din adolescență fug de cărți ca ăla de tămâie. Cititul este un obicei care se cultivă și pentru păstrarea căruia trebuie să te lupți.
Revenind la mine, ce pot spune? Evident, primele amintiri sunt șterse și puține. Pot să vă spun despre primele cărți care mi-au fost citite și atât. Ah, da, aveau poze, multe poze. Una din ele a fost o Biblie, o Biblie albastră pentru copii, care avea o pagină text o pagină cu o imagine reprezentativă. Nu știu exact când am primit-o dar eram încă în copilăria destul de timpurie.
Pe lângă asta am moștenit un vraf de cărți tare neomogene pentru copii. Erau de pe timpul comunismului, dar erau chiar de copii. Una cu animale de curte, cu care empatizam pentru că vedeam cocoși, curcani și rațe pe pagină și apoi și-n ogradă, alta cu păsări sălbatice, una cu munți, alta cu Muc cel Mic, o ediție cu poezii de Eminescu și încă vreo câteva. Pe acelea le tot răsfoiam și le prindeam în minte, că după un timp luam personajele și fără să știu țeseam povestiri pentru ele.
Da, așa am început cu o Biblie pentru copii cu poze și cu Gogu Pintenogu.
A fost o perioadă în care am colecționat benzi desenate. Pe vremea aceea (anii 97-2002?) supereroii nu prea au prins și nici nu mergeam așa des la Arad să le cumpăr. Știu că am avut vreo 2-3 cărți cu Batman, Superman, Spider-Man dar mergeam prea rar ca să iau în serie. Ce am colecționat bine de tot a fost reviste cu Mickey Mouse, Tom și Jerry și apoi Donald Duck. Ah, mai ales ultimele care aveau tot felul de cadouri prostești pentru copii. Și pe alea le citeam și răsciteam fiind fascinat de poveștile de acolo.
Una din primele cărți pe care le-am primit a fost Amintiri din copilărie, răsplată pentru că am terminat clasa I-a. Sincer nu am fost atât de prins de ea. Dar m-am hrănit și m-am îmbogățit cu două cărți monumentale pentru vârsta aceea. Două antologii de texte, una galbenă pe care nu o mai am pentru că literalmente s-a destrămat de atâta citit și una albastră pe care o am.
Aveau texte de la Eminescu, Caragiale (povestiri) la Pinocchio, Hans Christian Andersen și alți autori ai copilăriei. Nu aș putea spune exact perioada, dar le răsfoiam și le citeam. Faptul că era un bufet literar atât de variat, din culturi diferite și perioade diferite, m-a făcut să văd cât de divers se poate scrie și mi-a format diferite paliere ale imaginației.
Și tot de pe atunci, prima mea colecție de cărți. Editura Regis. Coperte mișto și cărțile copilăriei. Vrăjitorul din Oz, Prințul fericit, Cărțile junglei, Crăiasa zăpezii, Fram ursul polar, Petre Ispirescu și alții. Pe astea le citeam tot cam odată cu antologiile acelea dar au fost pasul următor. Și prin ele am ajuns la the main man, Jules Verne.
Nu am citit tot ce a scris, dar tot ce am citit a fost ca scânteierea unei comete pe un cer întunecat. Deja era la o vârstă în care coceam povești chiar dacă nu ajungeau prea departe în formă scrisă (și probabil nu aveau consistență). Și poveștile lui cu călătorii au fost cireașa de pe tort. Una din cele mai frumoase amintiri este aceea în care citeam Copiii căpitanului Grant, în pat, într-o dimineața devreme de vară.
Apoi prin 2003 a fost concursul de creație literară la care am participat. Pentru a scrie ne-au trimis un pachet cu toate cărțile pentru copii scrise de Petru Ghelmez. Așa s-a mai așezat un etaj literar. Pe atunci mai ales lecturile istorice îmbinate cu literatura m-au atras și au menținut furtuna creației la putere maximă.
Dar adevărul e că nu stăteam toată ziua în casă și citeam. Eram încă copil, aveam jucăriile pe care le stăpâneam, serialele pe care le urmăream și orele în care stăteam afară alergând și spunându-mi povești. Și de la un timp am avut și un computer. Iar în acel program încărcat mai aveam timp să citesc și câte o carte! Deși nu eram cititor avid.
Pe lângă aceasta am citit și non-ficțiune. Primisem o Enciclopedie pentru Copii de la editura Aquila 93 și pe aia o pistonam des. Avea informații multe, în căsuțe și le puteam citi fără grija unei continuități. Apoi, într-un an de Crăciun, am primit o altă Enciclopedie pentru copii mai mare și un Atlas al lumii preistorice. Și pe acelea le citeam din scoarță în scoarță, bucățică cu bucățică. E amuzant că încă de pe atunci, chiar dacă răsfoiam toată cărțoaia, tot la zona umanistă zăboveam, cu istorie, literatură și artă în general.
Cam aici am ajuns în acea zi de iarnă târzie în care sortând cărți am dat peste Fundația lui Asimov. Ăsta era bagajul pe care l-am adus cu mine înainte de a mă pune să citesc opera lui. Când am pus mâna pe cartea aia, s-a sfârșit această etapă lungă de început. A fost însă foarte importantă pentru că fără ea, probabil că azi aș fi avut alte interese, mult mai cotidiene și vremelnice. Probabil morala din toată postarea asta tare lungă, este că nu trebuie să te naști expert (sau măcar competent), ci dacă muncești și plonjezi în domeniul care te atrage poți deveni... ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu