Cu toții ne naștem la poale, în câmpie. Unde iarba e verde, pământul e moale și apa susură frumos. E tentant să rămânem acolo, să ne facem un hamac și să trăim mereu din roada câmpului fără să ne batem capul. Mulți se domesticesc în acele locuri și cred că aceea e experiența cea mai înaltă.
Pe alții nu-i lasă să doarmă muntele înalt care se înalță pornind de la vârful picioarelor. E o curiozitate care ne roade, ne sâcâie. Cum o fi mai sus? Cum o fi în vârf? Cum se vede valea de la înălțime? Gânduri diferite, dar toate unite de dorința de a escalada muntele, de a-l lua la pas.
În timp, călătorul hotărăște să plece din comfort și să urce pe munte. Echipat cu toate uneltele necesare și primind, în cele mai fericite cazuri, sfaturi de la cei mai înțelepți despre ce urmează să întâmpine. Ținând în mână un băț care să-l întărească în drumul său, face primul pas în pantă simțind că deja nu se mai află acasă. Și de acolo își începe ascensiunea.
E un munte ciudat și bătrân. Sute de mii de oameni l-au străbătut de jos în sus, pașii tuturor fiind imprimați pe ființa acestuia, dar prea puține drumuri sunt bătătorite. Nu există poteci mari, bine semnalizate și delimitate. Se întrezăresc urme de pași, indicații confuze, dar statornicite. Alții le ignoră și deschid noi drumuri pe care următorii le găsesc și le urmează.
La toate nivelele o să dai de popasuri. Cum spuneam nu toți vor să ajungă în vârf. Acesta nu este pentru toată lumea. Chemarea lui e auzită de puțini, nu e pentru fiecare. Poteca oricărui călător se încheie acolo unde simte că e locul lui. Acolo e vârful lui, triumful lui de-o viață. Unii încearcă după aceea să meargă mai sus. Alții reușesc, unii își dau seama că au luat-o greșit și se întorc înapoi.
Se va întâmpla să-ți și rupi piciorul. E cumva o lege a muntelui. Odată și odată vei fi la pământ, prăvălit, în dureri, murdar, cu toate uneltele împrăștiate în jurul tău. Asta îi face pe unii să renunțe. Să-și facă popasul acolo, să-și trăiască viața pe mai departe în suferință, lingându-și rănile și transformându-le în scop.
Nu toți fac așa. Toți călătorii simt durerea și trebuie să simtă gustul pământului în gură. Dar apoi își șterg fața murdară, pun mâinile tremurânde pe același pământ ostil și încearcă să se ridice. Fac tot posibilul să se vindece. Își adună uneltele și își fac un adăpost temporar pentru a-și aduna din nou puterea.
Asta durează. O altă lege. Rănile sunt adânci, nu superficiale. Oasele frânte, carnea infectată. Cu cele mai bune medicamente și tratament, nu se pot întâmpla minuni. Timpul e cel care lucrează în cele mai adânci țesuturi pentru a le aduce laolaltă. Chiar și atunci când ești vindecat de tot, mai șchiopătezi. Nu mai ești la fel de vioi ca înainte. Eziți. Privești la cicatricea ce va rămâne imprimată în piele pentru restul vieții tale.
E mai ușor când nu ești singur. Când te găsesc alți călători care te ajută și fac tot ce pot pentru a-ți alina suferințele. Mai rău este atunci când cei din grupul tău, cei apropiați, în loc să te ajute, te fac să suferi și mai mult. Le furi timpul, energia lor, economiile lor. Ești o povară și îți aduc aminte în fiecare zi de acest lucru. În loc să plângă cu tine te scuipă, de parcă asta ar aduce vreo alinare. Nu văd că zi de zi, faci mai bine, îl așteaptă pe alpinistul minune care niciodată nu a existat.
Dar mergi mai departe. Durerea rămâne, devine surdă pe zi ce trece și după fiecare kilometru urcat. Călătorești și singur pentru că e necesară tăcerea în lupta cu tine pentru a merge mai departe. Altădată auzi un ecou de pe un alt versant. Sunt prieteni care te susțin și-ți spun că ești aproape. Asta te face să uiți de umerii zdreliți de rucsacul greu sau de genunchii obosiți.
Vine și ziua triumfului. Când te întâlnești cu destinația ta. Obosit peste măsură, dar în final fericit. Ai reușit. Poți fi singur sau poți avea un grup care să te îmbrățișeze, oricum sentimentul este același. De acum înainte știi că ești parte a muntelui, a istoriei acestuia. Nu ai întârziat la destinație, chiar dacă ți se pare că poate ani de zile te-ai învârtit în cerc. Chiar și acel drum a fost unul necesar, ai învățat ceva din el. Acum toate acele greutăți nu mai au acel gust amar. Sunt doar încă o treaptă care te-a ajutat să urci pe podiumul tău.
Urmează întoarcerea. Ziua de mâine care e croită după gustul tău. Poate vei rămâne acolo ca să încurajezi alți călători ce vor să ajungă mai sus. Sau vrei o ascensiune mai înaltă. E posibil să te întorci în câmpie, simțind că de fapt acolo e locul tău. Nu există vreun manual care să te certe că ai ales greșit. Ai urcat unde te-a chemat inima și talentul tău, ai dat ce ai avut mai bun din tine și ai reușit. Muntele s-a înclinat înaintea ta, te înclini și tu în semn de respect. Apoi îți pui rucsacul în spate și te bucuri de frumusețea desfășurată înaintea ochilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu